O viaţă întreagă, şofer cu un picior

I-a fost amputat piciorul de ziua lui
Gheorghe Doană a plecat pe front la cerere, când nici nu împlinise vârsta de 19 ani: “Am plecat pe front pentru că-mi era dragă armata şi pentru că am înţeles că ţara mea avea nevoie de mine. Poate pare deplasat acum ce spun eu, dar este purul adevăr. Nu am ezitat nici măcar o secundă, m-am dus şi am făcut cerere să plec. M-au trimis la vânători de munte, la Haţeg. Pe front am ajuns undeva la graniţă cu Cehoslovacia, nu mai ştiu localitatea. De la noi din comună am plecat şapte inşi, ne cunoşteam cu toţii. Viu am mai ajuns acasă numai eu… Ceilalţi s-au prăpădit sărăcuţii. Înainte m-au băgat la un birou, să fac acte. Nu mi-a plăcut, eu voiam să lupt. M-au trimis la o companie de vânători care era într-o pădure. Trebuia să ajungem acolo eu şi încă un coleg de arme de aici din comună. Ne-au prins nemţii în câmp deschis. Colegul a luat-o înaintea mea şi a fost lovit de un proiectil. L-a rănit la spate şi a murit la spital. Mie mi-a căzut un alt proiectil direct în faţă. Am fost rănit la piciorul stâng, la cap şi la coaste. Şi acum am cicatricele, şi acum retrăiesc acel moment. Am căzut şi l-am strigat pe camarad. Nu mai puteam merge… A venit, cu ultimele lui puteri m-a dus în spinare la primul post de ajutor, era într-o vâlcea aşa. Sincer să fiu, am ştiu că nu o să mor, aveam mare dorinţă de a trăi. Eu credeam că voi lupta în continuare, din păcate nu a fost aşa. De acolo am fost în multe locuri până am ajuns în România la un spital. Nu mai ştiu localitatea, ştiu doar că acolo era o mină de fier. Mi-au amputat piciorul, nu au mai avut ce să-mi facă. Şi culmea, de ziua mea, tocmai împlinisem 20 de ani. Tot la acel spital a fost adus şi camaradul care mă salvase. Era rănit grav la şira spinării şi nu a rezistat… Eu am fost dus la Bucureşti. Am ajuns la o lună de zile distanţă de ziua în care am fost rănit.“

Şoferul minune
Veteranul de război din Stroeşti a fost nevoit să-şi continue viaţa fără un picior şi a reuşit să-şi facă o familie şi să câştige bani ca şofer: “La 20 de ani, m-am trezit intrat cu adevărat în viaţă, dar fără un picior. Nu m-a cuprins disperarea chiar dacă aveam şi eu planuri, ca orice tânăr. Luasem permisul de conducere, îmi doream o familie şi o carieră militară. Nu a mai fost posibilă cariera militară. M-am întors acasă şi am luat viaţa în piept. Am avut aici o casă cu o cameră şi o uşă mare, atât aveam. M-am însurat, am făcut un copil şi am lucrat ca şofer. Am cumpărat tractorul acesta pe care-l vedeţi în curte, l-am luat de la Vaideeni. M-am înscris cu el la cooperativă. Am condus cu un picior, m-am învăţat. Nevoia m-a învăţat, doar nu era să mor de foame. Am avut noroc, am fost băiat isteţ şi Dumnezeu mi-a dat putere. Ştiam cum sună turaţia motorului şi călcam ambreiajul când trebuia. O singură amendă am luat în viaţa mea pentru depăşire pe linia continuă, am depăşit un trailer cu lemne, în rest nu am avut treabă cu poliţia. Aşa am supravieţuit, cu şoferia. În plus, mi-am făcut aici în gospodărie şi un atelier de fierărie, de toate. Nu am muncit pe bani, doar pentru ce ne trebuia nouă. Acum nu mai pot munci, mai am trei luni şi fac 80 de ani, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ţinut pe pământ până acum.“

“Nu-mi pare rău de nimic“
Gheorghe Doană spune că nu regretă decizia pe care a luat-o la vârsta de 19 ani, dar recunoaşte că nu ar sfătui pe nimeni să plece voluntar în război. “Nu regret nimic, pentru ţara ta merită orice sacrificiu. Am două decoraţii, am pensie de veteran de război, am pensie pentru ce am muncit. Iau în total 1.300 de lei, nici nu-mi trebuie mai mult, ce să face eu cu bani mulţi? Nu-mi doresc decât o proteză mai bună. Asta pe care o am acum mă cam supără, nu e bună. O am de patru ani şi în mod normal am dreptul să o schimb, dar cică lista de aşteptare este foarte lungă. Cine ştie dacă se mai ajunge şi la mine. Oricum, una pesta alta, era mai bine pe vremea comuniştilor, statul avea mai multă atenţie pentru cei amărâţi. Acum se uită la noi să ne mai taie şi din pensie. Mă repet, eu nu regret nimic din ceea ce am făcut, dar în acest moment nu pot sfătui pe nimeni să mai meargă pe front dacă va fi cazul. Nu ar mai avea pentru ce, parcă totul se duce de râpă. Acum nici armata nu mai e obligatorie, s-a ales praful“, ne destăinuie veteranul.