Omul care face orice din lemn

Marin Dozescu este cunoscut de toţi locuitorii comunei vâlcene Lăcusteni şi nu numai. De mai bine de 50 de ani, modelează lemnul în diferite forme şi poate face orice din acest material, de la butoaie mici şi mari până la mobilă şi troiţe. “Până acum nu s-a întâmplat să am o comandă şi să nu o pot onora. Niciodată nu a fost ceva să nu ştiu să fac. Asta nu înseamnă că şi acum, la 62 de ani, nu mai am de învăţat. Omul cât trăieşte învaţă”, spune nea Marin, care, cât e ziua de mare, munceşte în propriul atelier.

„Am moştenit talentul de la tata“
Meşterul din Lăcusteni a învăţat tainele şlefuirii lemnului încă din fragedă copilărie: ”Tatăl meu era un meşter priceput, de la el am învăţat. Şi când eram foarte mic mă uitam ce făcea, stăteam cu orele în atelierul lui. Aveam şi timp de joacă, dar mai multe ore le petreceam lângă tatăl meu. De la 10 ani am început şi eu, uşor, uşor, să lucrez. Peste doi ani deja făceam singur unele lucrări şi aveam şi eu clienţii mei. Mai în glumă, mai în serios, oamenii veneau la mine şi mă puneau să le fac diverse lucruri. Începusem să câştig şi bani, eram tare mândru. Tata mi-a spus că dacă muncesc voi răzbate prin viaţă, dacă nu, îmi va fi foarte greu. L-am ascultat şi ştiu că a avut mare dreptate. Mereu m-am gândit la poveţele lui, sunt bucuros şi acum că a avut cine să mă înveţe meserie, nu trec degeaba prin viaţă. Am făcut diverse lucrări şi la biserici, şi la şcoli, şi la primărie. Pentru aceste lucrări nu am luat niciodată bani, am considerat că este aportul meu la bunul mers al localităţii. Faptul că munca mea este de folos comunităţii mă mulţumeşte din punct de vedere sufleteşte”.

Şi-a făcut singur uneltele
Marin Dozescu lucrează cu sculele pe care singur le-a făcut. ”De la tata nu mi-a rămas mare lucru. A dat majoritatea sculelor la cineva la Ghiroiu şi pe acolo au rămas. Am considerat că nu trebuie să dau bani pe alte unelte, singur le-am făcut. Aşa cum am crezut eu că-mi sunt mai utile. Am făcut şi ceva inovaţii la multe dintre ele. Tot ce vedeţi pe aici e făcut de mine. Mă pricep să lucrez şi cu fierul, dar numai pentru mine, nu am făcut şi pentru clienţi.” Nea Marin şi-a făcut toată mobila din casă, o troiţă mare în mijlocul curţii, iar în beci are o adevărată colecţie de butoaie din lemn. ”Nu era păcat să cumpăr mobile sau să-mi facă altcineva, când eu mă pricep? Am făcut mobile după gustul meu. Mă ţine toată viaţa. De butoaie mă ocup toamna, îmi place mult să le fac. Am şi butoiaşe de 3 kilograme, dar şi din cele foarte mari. Troiţa din curte am făcut-o când încă lucram la stat. Am făcut-o printre picături. După ce veneam de la service, mai făceam câte ceva la ea. Am vrut să iasă ceva frumos şi cred că am reuşit. Toţi oamenii care mi-au călcat gospodăria au lăudat-o.”

În „concurenţă“ directă cu fratele
La numai o casă distanţă de gospodăria lui Marin Dozescu stă fratele său, Nelu, şi el un meşter al lemnului. Nu consideră însă că este în concurenţă cu fratele cu care se înţelege foarte bine: ”Nu suntem în concurenţă, este loc pentru toată lumea. Fiecare cu treaba lui, fiecare are comenzile lui. Acum câţiva ani, aveam multe comenzi şi eu, şi fratele meu. Când nu făceam eu faţă îi pasam lui, şi invers când era cazul. Acum e mai greu. Au apărut termopanele şi alte materiale. Ele ne fac concurenţă mare. Acum, noi zicem că lucrul din lemn este mai bun, mai durabil, mai frumos, e altă discuţie. Oamenii aleg ce vor ei. Nu ne plângem însă, asta este situaţia. Tot se mai găseşte ceva de făcut şi pentru noi. Când nu sunt comenzi, mai ajut vecinii, prietenii, cu ce au nevoie. Mă ajută şi ei cu altceva, cu ce se pricep şi uite aşa ne descurcăm”.

„În străinătate făceam bani frumoşi“
Meşterul din Lăcusteni a lucrat ani buni şi pentru export şi a avut şansa să plece în străinătate. Nu a ajuns în Italia, dar nu-i pare foarte rău, deşi ştie că putea face bani mulţi: ”Am lucrat şi pentru străini, când eram la service, la stat. Făceam jardiniere pentru flori, făceam măsuţe şi scăunele pentru camping. Foarte bine se vindeau cuştile pentru câini. Şase ani am lucrat pentru export. Am avut şi şansa să plec în străinătate, în Italia. Era la numai doi ani distanţă de revoluţia din 1989 şi eu făceam umbrele pentru italieni. Probabil că făceam bani mulţi, dar nu s-a concretizat oferta pe care am avut-o. Nu-mi pare foarte rău, cel mai bine rămâne tot acasă la tine, indiferent de tentaţiile străinătăţii. Cine ştie ce fel de oameni erau pe acolo, cine ştie cum se purtau cu mine.” În ultima perioadă, nea Marin s-a specializat în fabricarea de stupi pentru albine: ”Fac stupi de ceva vreme. Un vecin mi-a spus să-l ajut. Nu-i iau bani, mă şi ajută la muncă. În plus, mă învaţă şi cu apicultura. Vreau să fac şi eu treabă cu albinele. Am avut câteva, dar mi-au murit, nu ştiu din ce cauză. Nu mă voi lăsa. O să mai încerc”.