„Nu este deloc uşor să convingi oamenii să stea de vorbă cu tine“

Reporter: Ce îl poate atrage pe un student să lucreze în televiziune?
Lavinia Şelea: A fost un domeniu despre care eu nu ştiam mai nimic şi poate curiozitatea de a descoperi cum se face ceea ce vedeam la televizor m-a împins să încerc în momentul în care mi s-a oferit ocazia.

Rep.: Ţi-ai dorit de la început să lucrezi într-o televiziune pentru studenţi sau a fost vorba de conjunctură?
L.Ş.: Aşa a fost să fie sau cel puţin aşa îmi place să cred. Eram studentă în primul an de facultate şi am văzut întâmplător pe holurile Universităţii un afiş. Tele U căuta colaboratori. Am zis „de ce nu?”. Am hotărât să îmi depun CV-ul, iar a doua zi am fost chemată la interviu.

Rep.: Multă lume are idei preconcepute despre o televiziune făcută de tineri în formare, practic fără o experienţă consistentă. Cât de importantă consideri tu o astfel de pornire?
L.Ş.: Cred că dacă îţi place extraordinar de mult ceea ce faci, se poate să faci şi bine. Nu contează că este vorba despre televiziune sau orice altceva. Important este să te dedici în totalitate jobului tău. Şi chiar dacă nu ai experienţă, poţi învăţa.

Rep.: Te-ai gândit vreodată la o altă formă de mass-media?
L.Ş.: Sincer, nu ştiu dacă aş fi tentată să încerc. Îmi place foarte mult televiziunea şi faptul că îţi oferă posibilitatea să transmiţi publicului un mesaj atât prin sunet, cât şi prin imagine, o face atât de fascinantă. Cred că este frumos şi în presa scrisă sau, de ce nu, la un post de radio, dar prefer televiziunea.

Rep.: Cum răspund personalităţile craiovene propunerilor voastre? Ai avut vreodată impresia că sunt ostile, au refuzat să vină la emisiuni, de exemplu?
L.Ş.: Majoritatea invitaţilor sunt deschişi, acceptă fără să ezite propunerile. Dar există şi excepţii. Îmi aduc aminte că am încercat să invit una dintre persoanele publice craiovene, nu vreau să dau niciun nume, la emisiunea pe care o realizez. Mi s-a oferit un răspuns evaziv şi am fost invitată să revin cu un telefon peste câteva ore. Încercarea mea a eşuat pentru că şi la cel de-al doilea apel am fost refuzată, pe motiv că respectiva persoană a trebuit să plece din oraş, dar m-a asigurat că în ziua următoare va fi prezentă negreşit. Nu a fost posibil nici atunci pentru că, fiind copleşită de emoţii, după cum a susţinut, a preferat să trimită un subaltern.

Rep.: Cât de repede te-ai obişnuit cu emoţiile unei emisiuni?
L.Ş.: Cred că şi acum mai am emoţii. La început a fost destul de greu. Îmi amintesc şi acum primul „direct”. Am simţit că nu mă mai pot mişca de emoţie. A fost o transmisiune în direct de la Spitalul de boli infecţioase. Era o intervenţie în cadrul ştirilor. Atunci emoţiile au fost copleşitoare, dar au fost constructive, m-au ajutat să îmi îmbunătăţesc emisiunile de la o zi la alta.

Rep.: Cum ţi-a schimbat viaţa faptul că lucrezi în televiziune?
L.Ş.: Mi-a schimbat-o enorm. Am început să văd lucrurile altfel. De la felul în care percep ceea ce văd la televizor, până la ceea ce sunt ca persoană. Cred că am învăţat foarte multe şi sunt convinsă că mai am de învăţat. În momentul în care am intrat în contact cu tot felul de oameni, a trebuit, vrând-nevrând, să învăţ să vorbesc cu fiecare. Şi nu este deloc uşor să reuşeşti să convingi oamenii să stea de vorbă cu tine. Când ai o cameră video, te transformi, pentru unii, bineînţeles, în ultimul lucru pe care ar vrea să îl vadă. Am întâlnit pe stradă persoane care efectiv au luat-o la fugă. În momentul în care vrei să îi intrebi ceva, sunt grăbiţi, nu ştiu, nu vor să audă. Bineînţeles, nu generalizăm. Sunt şi persoane interesate să îşi facă auzit punctul de vedere.