Cu Dumnezeu, de la Măciuca, în Philadelphia

Tudor Măciuceanu este unul dintre cei mai cunoscuţi meşteri din zona Măciuca, judeţul Vâlcea. A ajuns la 82 de ani, dar nu s-a oprit din muncă. Meştereşte cu iscusinţă lemnul şi de zeci de ani s-a specializat în confecţionarea obiectelor funerare. Face cruci, cavouri, troiţe, tronuri: „Am învăţat de mic să lucrez lemnul. Nu de la părinţi, tatăl meu nu era prea priceput. De la un unchi am învăţat. Mă duceam pe fiecare zi la el şi mă uitam cum face. Apoi dădeam fuguţa acasă şi încercam şi eu. Am făcut de toate, dar m-am specializat pe aceste obiecte. Am făcut prima troiţă după ce am terminat armata. Primele cruci tot atunci. Acum, probabil sunt mii care au trecut prin mâinile mele. Le şi scriu, însă nu le pictez. Mai făceam câte un îngeraş, iar un vecin a glumit cu mine, mi-a spus că parcă ar fi beţi îngerii mei şi nu am mai făcut. Cineva trebuie să facă şi această muncă. Mie îmi place, pun suflet la fiecare cruce sau troiţă pe care o fac. Cimitirul e plin de lucrările mele, uliţele sunt pline de troiţele mele”, spune nea Tudor, care are aproape 82 de ani şi e vioi ca un adolescent.

Cu tricolorul pe cruce
Tudor Măciuceanu a devenit celebru în tot judeţul după ce s-a gândit să imprime tricolorul pe fiecare cruce sau troiţă: ”Mie nu îmi e frică de moarte. Din contră, cred că este cel mai corect lucru care se întâmplă pe lumea asta, după ce te naşti. Moartea nu poate fi mituită, moartea nu face diferenţe. Ia şi bătrâni, mai ia şi tineri. Ia şi săraci, ia şi bogaţi. Ia şi români, ia şi ţigani, şi americani. Când vrea Dumnezeu, moartea nu comentează. De asta eu am scris pe toate obiectele pe care le fac: «Nimic fără Dumnezeu». Eu am găsit acum peste 25 de ani un lănţişor cu un medalion care simboliza moartea. Sincer, nu ştiu cum mi-a picat în mână, nu îmi dau seama. Am vrut să-l arunc, să-l îngrop, am crezut că aduce mare ghinion, dar cu timpul mi-am dat seama că nici vorbă de aşa ceva. Moartea e un lucru firesc de care nu scapă nimeni. Şi acum am acel medalion şi lănţişor. Le ţin aproape în permanenţă la mine. La tricolor m-am gândit eu, până la urmă suntem români toată viaţa, de ce să nu fim şi după ce plecăm din lumea asta. Am pus cele trei culori pe fiecare cruce şi oamenilor le place. Dacă ar fi fost după mine, făceam aici la Măciuca un cimitir vesel, ca acela de la Săpânţa. Acum nu mai am timp să fac aşa ceva.”

Şi-a pregătit singur înmormântarea
Meşterul din Măciuca şi-a confecţionat singur obiectele funerare de care va avea nevoie când va trece în lumea celor drepţi. Nu are nicio problemă să dea fuguţa şi să aducă o cruce pe care este trecut numele său şi data naşterii: ”Nu are rost să-i mai bag la cheltuieli pe ai mei. Când o fi să fie, au totul pregătit. Mai trebuie doar să treacă cineva ultima dată de pe cruce şi e gata. De cavou m-am apucat de mult, uşor, uşor, l-am terminat. Am făcut şi tronurile pentru mine şi pentru soţie, şi crucile la amândoi. O să le mai şlefuiesc, sunt aproape gata. Au fost şi persoane care s-au uitat chiorâş, cum de avem cruci şi tronuri şi încă mai trăim. Uşor, uşor, a înţeles toată lumea şi mulţi îşi fac încă de acum tot ce le trebuie când vor trece în lumea cealaltă. Eu, oricum nu le iau pielea de pe oameni. Le cer să-mi dea cât vor pentru fiecare lucrare. De multe ori le dau înapoi din bani dacă mi se pare mie că sunt prea mulţi. Trebuie să demonstrezi că ai omenie, trebuie să înţelegi că pe lumea cealaltă te duci fără case, fără maşini, fără avuţii. Ce o fi pe acolo nimeni nu ştie, nimeni nu s-a întors să ne spună. Bine că mai există credinţa asta, altfel ne-am mânca unul pe altul ca animalele”.

Un oltean în SUA
Tudor Măciuceanu a trăit cea mai tare experienţă a vieţii sale în anul 2005, când a fost într-o vizită de şase luni în Statele Unite ale Americii: ”Da, am fost în SUA. Am o nepoată care s-a măritat acolo cu un american. L-a cunoscut pe internet, nu ştiu exact ce înseamnă asta. M-a chemat acolo, m-am urcat în avion şi m-am dus cu soţia. Nu ne-a fost frică în aer, până la urmă toţi suntem datori cu o moarte. Ce am văzut acolo e fantastic, e greu de povestit. Dacă veneai matale şi îmi spuneai ce e acolo, te lăsam să vorbeşti, dar nu te credeam, ziceam că mă minţi, că mă vezi om bătrân. M-a dus nepoata asta peste tot. La Casa Albă, la lacul Madison, la ocean, la Chicago, dar pe unde nu am fost… Ce să zic, am făcut baie în ocean, am mers printr-un tunel prin ocean. Am fost la restaurante unde te uitai jos, vedeai apa, am făcut poze la Casa Albă. Am văzut şi o grădină de-a lor. Nu prea m-au lăsat, dar tot m-am dus, eram prea curios. Aşa ceva nu am mai văzut, totul mecanizat, totul la linie. Poate nu mă credeţi, dar verzele, de exemplu, erau toate la fel, una nu avea o foaie în plus sau în minus. Era frumos, dar cred că mai sănătoase tot ale noastre sunt. M-am putut duce acolo şi anul trecut, am primit biletele de avion, totul era plătit. Nu m-am simţit prea bine cu sănătatea şi am renunţat. Indiferent ce va fi să fie, vreau să mor acasă la mine”. Americanul le-a întors vizita vâlcenilor, dar nu i-a plăcut foarte mult la Măciuca: ”I-ar fi plăcut lui, dar nu se obişnuia cu aerul, zicea că miroase a animale şi lui nu-i place.”

A restaurant o biserică în Philadelphia
Meşterul nu s-a relaxat o jumătate de an şi a restaurat o bisericuţă din Philadelphia: ”Acolo am cunoscut un preot român. Era ortodox, de pe la Botoşani era. Avea 10 ani de America, cumpărase acolo o bucată de pământ pe care era şi o bisericuţă. M-am pus pe muncă şi am refăcut-o. Am lucrat la ea ceva vreme, aveam ajutoare muncitori tot din România. Am făcut-o frumoasă şi am lucrat şi la clădirile care erau pe lângă, inclusiv la casa preotului. Au fost mulţumiţi, am făcut treabă bună. Probabil că făceam eu mai multe, dar soţia mea a căzut la pat chiar acolo, a intrat în comă. Am dus-o de urgenţă la spital şi au pus-o pe picioare, a avut noroc. S-a făcut bine chiar când a împlinit 70 de ani. Nepoata mea zice că dacă grozăvia se întâmpla în România, putea muri…”