Ceea ce uitasem

Încă orbiţi de idealurile Revoluţiei decembriste, nu pricepeam de ce roţile statului de drept se afundau în noroi. Şi atunci ni s-a spus axiomatic: unde e putere, e şi corupţie. Cerc vicios; fără putere, nu ai decât să te întinzi în pat, iar opoziţia la orizontală nu valorează doi bani. Cât am contact cu satul românesc, nu aud decât de rele în legătură cu edilii, pompos numiţi astăzi primarii, cu primăriile în întregul lor şi cu ingenioşii consilieri locali, care s-au mutat din case bătrâneşti în vile şi din hârburi de Dacia în limuzine cu airbaguri.
Aşa şi cu oraşul românesc, practic, aproape, cu toată ţara. Desigur că fiecare dintre cei aleşi îşi dedică rostul şi restul vieţii pentru ca satul şi oraşul, convieţuind organic, să prospere (a nu se înţelege “să prostpere...”, dat fiind clarul ca lumina zilei ce ne cuprinde). Când s-au comunicat procentele oficiale, cele din final, ale ultimului tur de prezidenţiale, stafful pesedist a răbufnit: “Au furat mai mult decât noi!”. Buba nu era că se furase în draci de ambele tabere ale candidaţilor, sfâşiind democraţia tighelită în decembrie ’89, ci că învingătorii se dovediseră mai hoţi decât învinşii. Ceea ce ţine de logica pură a fraudării-model.
Astea şi altele, mai ales că fundalul sonor era asigurat, futurist, de arteziene muzicale stropşind cromatic, i-au determinat pe craioveni să se închipuie în afara timpului real. Bunăoară, Zilele “Marin Sorescu”, organizate exemplar cu largul concurs al primăriei, ne-au plasat printre privilegiaţi. Un anumit procent dintr-o populaţie manelizată 99 la sută comunica, prin intermediul TVS, cu academicieni de frunte, cu oaspeţi invitaţi de peste hotare ca să ia pulsul spiritualităţii unui municipiu „deştept”. Ca o constantă, statul de drept îşi exercita competenţele, mai ales că din dreapta se trâmbiţa cu binefaceri. Intrai cu treburi în primărie şi gardianul de la poartă numai că nu delira: aici e Casa Legii, aşa cum dincolo e Casa Domnului.
Necunoscute sunt căile şi, de vreo săptămână, altfel de impresii, deconcertante, se intersectează în mass-media de la noi. Ziarele şi televiziunile abundă în termeni explozivi, pe deplin asezonaţi lingvistic şi interdisciplinar, ca: DNA, comisioane, arest, şpăgi, urmărire, dosar, percheziţii, cătuşe, gratii, sechestru, recurs, anchetatori, martori. Ne binoclăm la ştraifuri cordiale şi la bannere gen “Craiovenii l-au votat, Voi de ce l-aţi arestat?”, deşi una e una şi alta e alta. Cei apropiaţi cazului fac nazuri când li se trânteşte în nas că justiţia nu deliberează în stradă, dar, plusează aceştia, Revoluţia justiţiară nu s-a desăvârşit taman acolo? Editorialiştii îi reped, spre edificare, la cel dintâi scrutin popular din istoria creştinătăţii, Iisus – Baraba; trecându-se prea uşor peste scenariul divin că Iisus, ca trimis al Domnului, şi nu Baraba, trebuia condamnat, apoi răstignit şi înviat.
Nu lipsesc din supoziţii trădările de marcă şi alinierea clanurilor mafiote, răzbunările şi deconturile în euro blestemaţi. Punctual, este ceea ce uitasem. Adevărul gol-goluţ era păstrat în seifuri codate, spun unii, dar şi vârât grosier sub preş, spun alţii. Unii aruncă instinctual cu piatra. Alţii se apleacă analitic şi o ridică. Şi s-au scurs 20 de ani, care ar fi trebuit să ne dezmeticească, de la primul cui bătut în gardul doctrinar, vopsit atât de ţipător pe dinafară.