„Am cerşit bani pentru cărţi“

Reporter: Ce ţi-a venit să te apuci de presă?
Mihaela Răducanu: A fost o întâmplare. Aveam 18 ani, tocmai dădusem bacul şi aşteptam să văd la ce facultate am fost acceptată. Îmi depusesem dosare la Facultatea de Litere şi la Jurnalism. În ziua afişării rezultatelor, am mers cu prietenul meu de atunci, care era machetator la ziarul Prima Oră, la Universitate, să le văd. Afişarea s-a amânat cu câteva ore, aşa că ne-am hotărât să mergem în redacţia Primei Ore, pentru că eram foarte curioasă cum arată o redacţie de ziar. Când am ajuns, ne-am întâlnit cu Anamaria Dobrişan, iar prietenul meu ne-a făcut cunoştinţă. Din vorbă-n vorbă, Anamaria m-a întrebat dacă vreau să fiu reporter. Mi s-a părut ceva extraordinar. M-am simţit chiar privilegiată, pentru că din afară munca de jurnalist părea foarte dificilă şi mai ales greu de obţinut. După două săptămâni de la propunere, am şi început lucrul.

Rep.: Cum a fost prima zi de teren?
M.R.:  Prima mea zi de teren a fost foarte interesantă, mai ales că mie mi se părea în continuare ceva nemaivăzut să fii jurnalist. Era în mijlocul verii, iar afară era o căldură insuportabilă. Primul meu subiect a fost despre cerşetorii care stăteau la spital ca la hotel. Am mers tot cu Anamaria la Spitalul Judeţean, de unde am luat declaraţii. Mi s-a părut un super-subiect. Chiar mi-am dat silinţa să iasă cât mai bine, am pus întrebări, am cerut lămuriri, nu am vrut să îmi scape nimic. Mai târziu, am înţeles că genul acesta de materiale sunt „nealterabile”, merg oricând şi pot umple foarte bine paginile, mai ales că pe atunci Prima Oră era săptămânal. Îmi mai aduc aminte că am mers pe jos de la redacţie până la spital şi înapoi, iar pe drumul de întoarcere mă gândeam că aşa va trebui să fac în fiecare zi. Am ajuns în redacţie, am scris materialul cum m-am priceput eu mai bine, a fost corectat, bineînţeles de colegii mei, dar în mare a fost bine. Chiar m-au încurajat şi mi-au dat încredere.

Rep.: De la presa scrisă ai sărit la televiziune foarte repede.
M.R.: Prima Oră a dispărut repede, aşa cum mă şi avertizaseră colegii din presă încă de la început, aşa că am stat acasă o perioadă. Să ajung la Oltenia (Oltenia 3 TV – n.red.), tot Anamaria Dobrişan m-a ajutat. Am vorbit pe internet cu ea şi mi-a povestit despre post. Era perioada în care se schimba patronatul şi aveau nevoie de o echipă nouă de reporteri şi realizatori. M-a întrebat dacă sunt interesată, am spus „da” şi în câteva zile mi-a aranjat un interviu cu Bogdan Berneanu. Din nou mi s-a părut ceva extraordinar, aveam emoţii că nu mă voi descurca, mi se părea ceva foarte complicat să dai un interviu pentru televiziune. În câteva zile am fost chemată pentru interviu. Când am ajuns la redacţie m-am rătăcit prin clădire, am ajuns în platou, în căutarea biroului, îmi era totul atât de necunoscut. Până la urmă, am dat interviul şi m-am descurcat destul de bine. Ţin minte că toată lumea a avut un şoc atunci când a aflat că am doar 18 ani şi la început păreau puţin reticenţi. A urmat, cu Tiberiu Pătru, un al doilea interviu, care s-a sfârşit la fel de bine. Am început lucrul destul de repede, iar la prima şedinţă de redacţie am propus primul meu subiect de televiziune. M-am simţit foarte mândră de mine.

Rep: Care ţi s-a părut până acum cel mai frumos moment?
M.R.: Am avut o anchetă despre retrocedarea terenurilor de la Staţiunea de Cercetare Şimnic. Am stat şi am citit toate legile, am confruntat părerile şi declaraţiile, am vorbit cu foarte multă lume şi în final am scos o anchetă destul de reuşită. Am avut o satisfacţie foarte mare când redactorul-şef, Tiberiu Pătru, a ieşit din birou cu textul meu în mână şi mi-a spus că nu a avut de adăugat la el decât o virgulă. A fost prezentată sub forma unei ştiri, care a avut trei minute. Pentru o ştire de televiziune asta înseamnă foarte mult. Apoi, am urmărit subiectul constant şi înainte de fiecare ştire stăteam să citesc alte şi alte legi, pentru că fiecare declaraţie de la cei implicaţi mă trimitea la alte prevederi. Asta mi s-a părut îngrozitor, dar am fost foarte mulţumită de ceea ce am realizat, mai ales că în televiziune nu prea se făceau anchete.

Rep.: Ai mai scris, sporadic, şi la Republica Oltenia. Ce ţi se pare mai interesant – presa scrisă sau televiziunea?
M.R.: Nu am lucrat foarte mult în presa scrisă, dar ca idee, îmi place mai mult să scriu. Ca ziarist ai mai multe de spus, îţi laşi amprenta într-un mod semnificativ pe materialele pe care le faci. Ai chiar libertatea să îţi spui propriile păreri. În schimb, la televiziune eşti un simplu constatator. Cel mult, în cazul reportajelor, unde ai un text mult mai mare decât la ştiri, îţi poţi aduce contribuţia de jurnalist, dar într-o mai mică măsură. Tocmai pentru asta îmi place să fac reportaje.

Rep.: Printre colegii de breaslă te-ai remarcat tocmai prin reportajele îndrăzneţe pe care le-ai realizat. Care a fost preferatul tău?
M.R.: Cel mai mult mi-a plăcut reportajul despre cerşetori. Am avut parte şi de o colaborare foarte bună cu cameramanul cu care am lucrat. În televiziune relaţia cu operatorul este esenţială, iar buna înţelegere se vede în final, chiar în materialul realizat. Am prezentat mai multe tipuri de cerşetori, am discutat cu fiecare în parte, le-am prezentat poveştile, iar în final am făcut un stand-up dintr-un canal în care locuia unul dintre ei. Era o mizerie infernală, un miros insuportabil, a trebuit să filmăm la lumina lumânării, într-un cuvânt, o aventură. Pentru post era perioada în care se renunţase la formatul clasic, cu buletine de ştiri, iar din subiectele prezentate era ales unul pentru dezbatere în emisiunea principală. Reportajul meu a fost ales pentru dezbatere, dar directorul postului a vrut să îl facem puţin mai interesant. Am vrut să vedem dacă oamenii dau bani şi unui student sărac, de exemplu. Aşa că am mers pe stradă îmbrăcată sărăcăcios, cu carnetul de student în mână şi am cerşit bani pentru cărţi. Asta, în timp ce colegul meu cu camera mă filma de la distanţă. Am reuşit să strâng 10 lei în 10 minute. Am primit bani de la tineri, bătrâni, chiar şi de la ţigani. Seara am dezbătut în emisiune subiectul împreună cu un psiholog şi cu directorul Direcţiei pentru Protecţia Copilului, Florin Stancu.

Rep.: Deşi eşti de mai puţin de doi ani în mass-media, ai fost propusă pentru premiul Femeia anului 2009. Cum ţi se pare toată ideea galei?
M.R.: La început am crezut că este o glumă. Când mi-am dat seama că este serios, am intrat în panică pentru că nu aveam materialele de prezentare pe care mi le ceruseră organizatorii. Mi-am făcut chiar atunci câteva poze şi am încropit o prezentare, pe care le-am trimis cam cu inima îndoită. Nu îmi venea să cred că nu au ales pe cineva mai vechi în televiziune. În ceea ce priveşte gala, mi se pare o idee foarte bună, chiar dacă este pregătită de organizaţia unui partid. Indiferent cine ar realiza-o, este foarte bine-venită pentru că pune femeile în lumină. Este nevoie de o promovare a lor, mai ales într-un oraş ca al nostru.

Rep.: Te vor mai vedea mult timp de acum încolo craiovenii la Oltenia 3 TV?
M.R.: Nu vreau să rămân în Craiova. Vreau să merg în Bucureşti. De fapt, asta mi-am dorit încă de la terminarea liceului. Eram hotărâtă să încep o facultate acolo. Îmi convinsesem şi mama că voi pleca, pur şi simplu nu acceptam să rămân în Craiova. Dacă nu apărea ocazia de a lucra la un ziar, acum eram plecată. Pe de o parte, poate este bine că s-a întâmplat aşa, pentru că am avut ocazia să învăţ şi voi merge mai departe cu un bagaj destul de consistent, spun eu.