Efectul Cernobâl, la un vâlcean

De mai bine de 18 ani, Lucian Anghel stă ţintuit la pat. Nu mai vede, aude foarte slab, iar de înţeles, este înţeles numai de mama sa care i-a fost alături în tot acest timp. “Copilul meu a fost normal. L-am avut la grădiniţă. Învăţa poezii foarte repede. Începuse să înveţe literele. Educatoarele îmi spuneau că este mult peste medie la inteligenţă. Acum este aşa cum îl vedeţi. De 18 ani nu se poate ridica din pat. Nu ştie să ceară mâncare, apă. Nu ştie să ceară nimic. Nu vede. Eu cred că diagnosticul pus de medici şi tratamentul pe care l-a urmat mi-au distrus copilul. Nu acuz pe nimeni, însă, aşa au fost vremurile, acum 18 ani aparatura medicală de investigaţii nu era modernă. În plus, copilul meu s-a născut în perioada Cernobâl, mulţi cred că aceasta este principala cauză a stării lui de acum“, spune mama tânărului, Gina Lupu, născută în satul Curtea, comuna Popeşti.

Începutul calvarului
Problemele lui Lucian au apărut la vârsta de trei ani şi jumătate: “Avea trei ani şi jumătate şi a făcut o febră puternică. Îl dureau şi picioarele de la genunchi în jos şi răcea din orice. L-am dus la spital la Vâlcea, de acolo m-au trimis la Bucureşti. Ştiu şi data, nu o voi uita niciodată, 30 mai 1989. Până în aprilie 1992 aveam să stăm numai prin spitale. Stăteam acasă o săptămână, trei la Bucureşti. Mi-am luat concedii medicale, concedii de odihnă. Am avut noroc cu banii de pe nuntă. Îi aveam depuşi pentru o Dacie, dar i-am scos şi i-am cheltuit pentru copil. Diagnosticul pus a fost şocant pentru mine – leucemie. A început să facă multe tratamente, citostatice, de toate. Am crezut că poate muri acolo. Până la urmă l-au stabilizat, i-a scăzut febra şi ţin minte şi acum, s-a trezit şi mi-a zis «mami, îmi e foarte foame». Atunci am crezut că se va face bine. În aprilie 1992 am plecat acasă, să facem Paştele, dar i-a fost foarte rău şi eu observasem că îi scade şi vederea pe zi ce trece. Ne-am întors la spital, a fost la control. La neurologie analizele au fost bune. La psihiatrie doctorul l-a pus să numere descrescător de la 10. A ştiut. Apoi l-a întrebat care este culoarea sa preferată, i-a spus că roşu, dar după două încercări nu a putut alege cartonaşul de culoarea roşie. Pentru mine, din acel moment a început un adevărat calvar”.

„Mi-au spus că poate muri pe drum“
Gina Lupu îşi continuă, cu lacrimi în ochi, povestea: “Lucian începuse să îşi piardă memoria. Ţin minte că la un moment dat l-am strâns în braţe şi mi-a zis că ar vrea să mă poată vedea şi el pe mine. Apoi doctorii mi-au spus că trebuie să plec acasă, că nu mai este nimic de făcut, trebuie să plec rapid că este posibil ca Lucian să moară până acasă. I-am implorat să mai încerce să facă ceva pentru el, nu am vrut să accept că va muri. Nu am avut ce face, am plecat acasă. L-am păzit zi şi noapte, practic mă pregăteam de… Ajunsese numai piele şi os sărăcuţul. Şi uite că au trecut de atunci 18 ani şi nu a murit, s-a luptat, ne-am luptat amândoi şi a supravieţuit. După trei ani de când am plecat din spital, una din doctoriţele de acolo, cu care m-am înţeles foarte bine, a întrebat pe cineva ce mai face. Nici nu a întrebat de Lucian, îl credea mort. Şi rămas uimită când a aflat că a supravieţuit.”

„Niciodată nu voi renunţa la el“
După ce nu a mai fost primită în spitalele bucureştene, Gina nu a abandonat lupta şi a încercat să-i amelioreze starea copilului: “Mi-am dat seama că poate trăi, îmi părea rău de el, foarte rău. Nu putea merge, nu putea vedea. Am adus acasă o clarvăzătoare. Mi-a spus exact în ce stare era copilul, chiar dacă era acoperit cu plapuma. Mi-a spus că lichidul era oprit undeva pe coloana vertebrală. Am fost cu el la tratamente de bioenergie. Am fost şi la celebrul Mudava. Starea lui s-a îmbunătăţit, a început să mănânce mai bine, a început să audă cât de cât. Cine îl vede acum, când are 24 de ani, probabil rămâne şocat. Eu sunt bucuroasă, trăieşte şi vă spun sincer, este cu mult mai bine decât era în trecut. Acum, cum o vrea Dumnezeu. Nu o să renunţ niciodată la el, aşa cum mi-au sugerat şi prieteni, şi vecini, şi rude. Este copilul meu, nu-l pot lăsa la greu. Sper să mă ţină Dumnezeu”.

„Sper să ajungă măcar să poată vedea“
Femeia care de şase ani a divorţat şi se chinuie singură cu problemele, ştie că şansele ca Lucian să devină un adolescent normal sunt minime, dar speră ca cineva să o poată ajuta să-i amelioreze starea: “Atunci când am fost în spital, acum 18 ani, au mai fost câteva cazuri asemănătoare din Vâlcea. O fetiţă şi un băieţel. S-au făcut bine, poate lor nu li s-a greşit diagnosticul. Băiatul meu nu a avut leucemie, nu avea cum să supravieţuiască atâta amar de vreme cu această boală. A ajuns în această stare probabil din cauza tratamentului greşit. Nu acuz pe nimeni, mă repet, nu am de gând să dau pe nimeni în judecată. Nu am banii necesari pentru aşa ceva şi nici nu îmi doresc. Eu încă aştept o minune de la Dumnezeu. Îmi doresc enorm ca Lucian să ajungă să mai vadă. Dacă cineva ştie un fel de tratament, îl rog să-mi spună, să mă ajute. Nu vreau bani, niciodată nu am cerut de la cineva bani, nici de la rude. Eu ce pot să fac voi face. Vreau să strâng bani, dacă voi putea, să îi cumpăr o cabină de duş cu o cădiţă, să-i fie şi lui bine când îi fac baie. Voi vedea ce voi mai face. Îmi duc crucea singură până la capăt. Sunt singurul lui sprijin. Doar eu îl înţeleg, doar eu ştiu când spune o poezie din copilărie, aşa cum ştie şi poate el. Poate nu mă credeţi, dar şi acum ştie poezia cu Zdreanţă…“