Femininele

Aţi observat? Cele mai profunde sentimente aparţin genului feminin. Regina lor, dragostea. Până şi nebunii se sfiesc s-o atace pe tabla de şah. Viaţa însăşi, ca sentiment, e de genul feminin. De parcă n-ar fi fost de ajuns, moartea e de aceeaşi categorie morfologică. După ce naşterea îşi va fi încheiat misiunea. Lucrurile cele mai expresive tot genul feminin ni le relevă. Icoană, floare, pâine - acolo se încadrează. La fel, fiinţele: mamă, iubită, fiică.
Vechii greci au închinat ode memorabile bărbaţilor plecaţi la război. Dar în spatele fiecărui erou de epopee era câte o femeie care – ea, de fapt – îl cucerise pe el. În lirica de dragoste a lumii, cele mai înaripate stihuri sunt cele create în cinstea femeii. Genul neutru pare cel mai onctuos. Nu ştie ce vrea şi umblă cu fofârlica. Fură şi de la masculin, şi de la feminin, şi crede că a dres-o. Politicienii care trec dintr-o barcă în alta sunt şi ei nişte neutri.
Pe burtiera unei televiziuni cu catarama slăbită, mi-a fost dat să citesc o întrebare-şoc pusă celor din public. Trei vorbe: „Credeţi în iubire?” Mi-am zis că ori e cea mai stupidă din câte s-au pomenit vreodată, ori cea mai perfidă, plecând, concret, de la o seamă de cazuri ajunse pe buza prăpastiei. Divorţurile! Începutul de an 2010 ar putea fi, din acest punct de vedere, cel mai spectaculos dintre începuturile recente. Dar şi cel mai periculos prin anvergura braţelor desfăcute în aer. Vasăzică – se sperie tânărul –, uite că se divorţeză şi la 40, şi la 50, şi la 60 de ani. Şi bogaţi, şi săraci. Şi deştepţi, şi proşti. Mie cine îmi garantează că voi trăi 100, ca să îmi pot permite şi un divorţ în toată splendoarea lui? Pe de altă parte, divorţurile astea ruginite au ceva din morala medicului oftalmolog, te obligă să deschizi ochii.
Dar oricâte războaie ai pierde şi oricât de pe neaşteptate ţi s-ar îneca toate corăbiile, cum să-l faci să înţeleagă pe moderator că nu, domn’e, nici de al dracului nu cred în iubire, cum să cred în iubire? Înseamnă că, din încetineala simţurilor, îţi negi sămânţa care te-a plantat în uterul matern, îţi negi rădăcina. Şi în ce, mă rog, să crezi în schimb? Poate în contrariul ei. De azi, gata, m-am decis: voi crede în ură. Uraaa!... Trăiască ura! Am citit undeva că boala cea mai cumplită ce se poate abate pe capul unui bărbat nu e cancerul sau orice altceva pe care nici medicii nu îl dovedesc. E misoginismul! Cancerul îl mai duci; reacţia înverşunată împotriva Evei biblice, ba.
Cei ce s-au dedicat ştiinţei vieţii printre oameni, din care şi-au alcătuit opera, trăgând şi concluziile de rigoare, ne învaţă că trei ar fi reperele fundamentale: credinţa, patria şi familia. Regimurile totalitare l-au izgonit pe Dumnezeu şi au băgat delaţiunea între cei doi, fluturând ca portdrapel patria. S-a sufocat şi ea în lipsa celorlalte.
A doua zi de martie. O însoţeşte Tudor Gheorghe cântând ca nimeni altul „E primăvară, iarăşi primăvară...” Încă o feminină se alătură eternului război cu masculinele zburlite şi cu neutrii de serviciu. Îmi vine ca mănuşa titlul volumului aceluia de baci Păunescu: „Iubiţi-vă pe tunuri!” Nu e confortabil, dar merită!