Brâncuşiana

Pe lespedea sa funerară din cimitirul Montparnasse, scrie lapidar: „Constantin Brâncuşi (1876-1957)”. Egolatria, cred, îi face pe unii să amestece în CV-ul genialităţii lor toate faţetele complementare. În ceea ce îl priveşte pe „Sfântul de la Montparnasse”, ca să amintim titlul celebrei cărţi a lui Peter Neagoe, lumea s-ar fi dumirit din prima citind fie şi doar atât: „Brâncuşi”.
A murit la Paris, dar s-a născut la Hobiţa, judeţul Gorj, în ziua de 19 februarie 1876. Cârtitorii apatrizi îl consideră îndeobşte francez. N-au noroc, deoarece părintele sculpturii moderne e mai mult decât francez şi chiar mai mult decât român. E universal. Întrucât coabităm nu doar în era laptopurilor, ci şi a topurilor, Constantin Brâncuşi e situat bine. În clasamentul celor mai mari 500 de artişti ai secolului XX, întocmit de galeria londoneză Saatchi, Brâncuşi ocupă poziţia a 18-a, înaintea lui Paul Klee, Edvard Munch, René Magritte ori Salvador Dali. Într-un top mai restrictiv, al celor mai importanţi 200 de artişti ai secolului XX, alcătuit de publicaţia britanică „The Times”, la categoria sculptură lider e Alberto Giacometti, urmat de Constantin Brâncuşi. Au fost şi păreri conform cărora românul e, de fapt, primul. În februarie anul trecut, sculptura sa din lemn „Doamna L.R.” a fost achiziţionată, în urma unei licitaţii la Paris, cu aproape 30 de milioane de euro.
Îl iubim pe Constantin Brâncuşi din considerente majore. Pentru că e genial. Pentru că n-a uitat de unde a plecat, calitate rar întâlnită chiar şi în rândul celor care, ştiindu-se ai tuturor, nu mai simt nevoia să-şi dezvăluie rădăcinile. „Ţăranul este omul absolut”, spune Petre Ţuţea. Trăitor la Paris, în „Oraşul-lumină” care te poate orbi oricând, Constantin Brâncuşi nu a încetat de a fi „omul absolut”. Patul, masa, scaunele erau aduse parcă de la el de acasă. Ştim cât îl mişcau cântecele Mariei Tănase, şi ea olteancă de felul ei.
În cartea sa, „Regenerarea neamului românesc”, apărută în 1937, Nicu Porsenna, ziarist şi fondator de publicaţii, trasează spiritului oltenesc tuşe apăsate nu tocmai convenabile: „Aceia care manifestă cele mai originale cusururi, unele aidoma cu ale gasconilor, sunt oltenii. (...) Prin îngrozitoarele lor defecte nimicesc toată opera clădită de marile calităţi şi de entuziasmul lor”. Există însă şi reversul: „Pe de altă parte, calităţile rasei olteneşti sunt atât de viguroase, încât exemplarele care nu posedă cusururile pomenite sunt elemente cu adevărat excepţionale”. Oltenia se poate mândri în voie cu personalităţi de anvergură, „riguroase”, între care, negreşit, şi Constantin Brâncuşi. Dacă ne e peste mână să-l redescoperim în mari muzee ale lumii, de la Paris la New York sau Tokio, atunci măcar Târgu Jiul nu trebuie ocolit. Tripticul maestrului („Masa tăcerii”, „Poarta sărutului” şi „Coloana fără sfârşit”) poate fi admirat în toată splendoarea sa.
Capitala Olteniei are şi ea un motiv dintre cele mai solide spre a se bucura de postumitatea genialului sculptor. „La Craiova m-am născut a doua oară”, îi plăcea să spună. Atât de organic ni l-am asimilat, încât suntem gata să-i confundăm a doua naştere cu prima şi să-i convingem pe străini că Hobiţa nu e altceva decât un vechi cartier al Băniei.