Craiova cu covrigi în coadă

În zona centrală a Craiovei, covrigăriile sunt în elementul lor. Covrigii, fie ei „cu gaură în mijloc“ sau cu mai multe găuri dacă vorbim de cei „bavarezi“, ies pe bandă rulantă din cuptoare. şi pentru că mai tot craioveanul pare să cumpere covrigi în vremuri de criză, am încercat să aflăm de la producători cât de profitabilă este această afacere. Se pare că lucrurile nu stau atât de bine pe cât am fi crezut noi. De exemplu, la covrigăria veche, de pe strada Unirii, nu mai e ce-a fost odată. Administratorul unităţii, Gheorghe Rotaru, spune că „nu mai merge vânzarea, cum mergea înainte, când aveam 20 de persoane la rând“, dat fiind faptul că vizavi a apărut o unitate concurentă, iar oamenii sunt mai atraşi de „specialitatea casei“, adică de covrigul împletit, căruia i se mai spune şi bavarez, din câte am văzut.

Scăderea vânzărilor implică reducerea de personal
Acesta ne destăinuie şi câte ceva din „secretele“ meseriei. Chiar dacă dintr-un kilogram de făină ies aproximativ 20 de covrigi, pentru producerea lor este nevoie, pe lângă făină, de drojdie, de sare, de zahăr, iar pentru a ieşi buni la gust aceştia sunt fierţi în sirop de zahăr ars, după care sunt lăsaţi să se scurgă şi abia apoi sunt introduşi la cuptor. „Am cuptor clasic, cu gaze. Aici covrigii se coc pe vatră. Se lasă pe o blană până când se coc pe o parte, după care se răstoarnă şi se coc pe vatră. Pentru frământatul covrigilor folosim făină de la Metro, nu orice fel de făină, ca să nu avem probleme“, adaugă Rotaru. Omul spune că se vede nevoit să reducă numărul de angajaţi, dar cu mare părere de rău. Cheltuielile sunt însă mari şi vânzarea nu este pe măsura aşteptărilor. „Am şase angajaţi în momentul de faţă şi cred că am să concediez trei dintre ei. Nu mai merge vânzarea cum mergea odată şi n-o să-mi mai pot permite să-i ţin pe toţi. Îmi pare rău de ei pentru că sunt meseriaşi. Cocătorul de aici, de la mine, Ştefan Eugen, are peste 30 de ani de experienţă. Lucrează din 1974 în domeniu. Eu îl consider un simbol“, spune administratorul Gheorghe Rotaru. „Dacă ai vad bun, merge treaba, dacă nu ai vad nu faci nimic. Eu am toţi oamenii cu carte de muncă şi mă costă pentru fiecare dintre ei 380 de lei numai contribuţiile la stat. Dacă nu mai merge vânzarea, nu mai pot să-i ţin pe toţi“, mai spune omul.

„Nu reuşim să recuperăm cheltuielile“
La o altă covrigărie, tot pe vatră, dincolo de ochiul de geam prin care se servesc covrigii, întâlnim două persoane – un bărbat şi o femeie – care nu vor să-şi decline identitatea, dar care ne spun cum merge afacerea lor în vremuri de restrişte. Au acelaşi sistem de coacere şi aceeaşi mare problemă: lipsa clienţilor. „Nu merge deloc. Nu reuşim să recuperăm cheltuielile“, spune bărbatul, în timp ce femeia, făcând referire la diferenţa de clientelă dintre cea a covrigăriilor cu vatră şi a celor cu cuptoare electrice, crede că: „Oamenii s-au învăţat aşa şi nici măcar nu ştiu ce cumpără. Covrigii ăia nici măcar nu sunt bavarezi, sunt covrigi braşoveni, dar sunt făcuţi cu sodă caustică alimentară. Lumea nici nu ştie ce mănâncă, dar s-a învăţat aşa. Ar cam trebui ca, încet-încet, lucrurile să se cearnă şi din toţi ăştia care au apărut acum să mai rămână doar câţiva. Noi avem aici produse naturale, dar oamenilor nu le mai plac pentru că s-au învăţat să consume produsele astea de tip fast-food care sunt ieftine şi rapide, dar nu ştiu că nu sunt sănătoase pentru organism“. Femeia adaugă: „Societatea românească ar trebui reinventată“. Cât despre covrigii ăştia care încep cu „b“ de la braşoveni sau de la bavarezi, nu putem spune prea multe. Nu ştim nici cum se fac şi nici ce profit le aduc producătorilor. Şi asta pentru că din câte covrigării am călcat – şi am fost pe la vreo cinci-şase –, pe nicăieri nu l-am găsit pe „şefu’“.