Coruţolog pe aţipite

În faţa unui munte de manufactură şi inspiraţie, n-ai decât să te apleci. Dacă un optmiar e mare mâncător de energie, de timp şi de bani – în opinia lui Constantin “Ticu” Lăcătuşu – , vă închipuiţi ce înseamnă să scrii 119 cărţi, iar planul pe care ţi l-ai făcut e să urci până la 300 de cărţi. Ca atare, ţi-ai propus, la înţelegere cu Dumnezeu, să trăieşti exact 111 ani. Nici 110, pentru că nu ai termina ultimul capitol, şi nici 112, pentru că n-ar mai avea rost să-ţi aştepţi cititorii.   Ca să scrii 119 cărţi, record absolut în literatura română (culmea ar fi ca autorul să nu fie nici măcar membru al Uniunii Scriitorilor din România!), e nevoie să te mai şi documentezi din surse conexe. Un filozof ca Socrate, chibiţând în stânga şi în dreapta prin Atena antică, n-a apucat să ne lase scris nici măcar un rând din fluxul gândirii sale care a străbătut veacurile. Îl cunoaştem prin Platon. Dostoievski ne-a lăsat câteva romane, de geniu, e adevărat, fără totuşi să facă exces de spaţiul rezervat într-o bibliotecă.
O întâlnire pe micul ecran cu Pavel Coruţ (spionul, cum îi place lui Dan Diaconescu să-şi ademenească telespectatorii) este o revelaţie, până la un punct. Omul, scriitor prolific, autorul celor 119 cărţi, dar şi cercetător neobosit, fireşte că are ce transmite. Şi o face într-o română fără paradigme de prisos. Cât priveşte citarea unui simplu verset, de pildă, n-ar fi nicio performanţă. Biblia şi Talmudul, dacă ar fi să le disece, mai degrabă s-ar încumeta să le recite. Singura sa credinţă este în Dumnezeu. Iisus? Un şarlatan, ca de altminteri şi toţi apostolii săi. Născut dintr-o femeie de moravuri uşoare şi un colonist roman, un aventurier. Minunile sale? Legende. Şi Biblia, şi Talmudul, injurioase faţă de Dumnezeu, nişte făcături şi manipulări grosolane. Biserica în sine, o instituţie mânjită şi coruptă până în măduva altarului. Popimea? Netrebnică, de la primul şi până la ultimul slujitor. Cununia religioasă, botezul, moartea – trasee înşelătoare. Decât  să-l mănânce viermii în lutul nefiinţei, mai bine se va lăsa ars. Aura urcă la cer îndată, netrebuind să aştepte cine ştie ce transport ezoteric. „Îndată”, repede, de parcă veşnicia e limitată.
Prin cele ce laudă şi condamnă, mai ales, prin erudiţia cu care te învăluie, de eşti un obişnuit consumator de manele, caşti gura şi rămâi aşa. Nu ţi-e uşor să o închizi nici ca învăţăcel al magiştrilor. Povestea regenerării treptate a lui Raskolnikov începe cu învierea lui Lazăr şi cu Evanghelia. Petre Ţuţea notează undeva că „Isus Cristos este eternitatea care punctează istoria”. Nu precizează şi cum o punctează, neintuind că peste ani se va izbi de un eretic modern hotărât să revoluţioneze gândirea creştină. „Faţă de măreţia lui Cristos, Platon e un personaj mărunţel şi cuviincios”. Să nu dezarmăm, până la urmă orice naş, chiar şi coborâtor de pe cruce, şi-o fi având naşul. Fără blasfemie, fără sarcasm.
Nu ştiu cât din revoluţia planificată e pe cale a se înfăptui. Mai rămân de scris 181 de cărţi. Mă ia somnul.