„M-am născut şi voi muri pescar”

Teo Ciobanu este unul dintre sportivii de legendă ai judeţului Vâlcea. „Ciobi” a câştigat în anul 1973 Cupa României în tricoul Chimiei Râmnicu Vâlcea, singurul trofeu important al fotbalului de la poalele Capelei. Un an mai târziu, Teo Ciobanu juca în Cupa Cupelor contra formaţiei Glentoran Belfast, singura participare în Europa a unei echipe de fotbal din oraş. Alături de fotbal, „Ciobi” are, de-o viaţă, o altă mare pasiune - pescuitul. Acum câţiva ani, fostul mare fotbalist al Chimiei a trecut prin momente dificile, a suferit mai multe operaţii la inimă: „Nu e uşor să treci prin aşa ceva. M-am operat la Târgu Mureş, în anul 2005, iar un an mai târziu m-am întors pentru a mi se pune doi stentori”.

„Am pescuit cu bolduri şi bâtă din alun”
 „Ciobi” spune că a început să pescuiască încă de mic, cu mijloacele rudimentare ale vremii: „Cred că pe la 10-11 ani am pescuit pentru prima dată pe râul Argeş, la Curtea de Argeş. M-am uitat şi eu la băieţii din acea vreme şi am prins metoda. Bine, atunci se pescuia rudimentar, care avea o undiţă adevărată era considerat boier, ne uitam la el ca la urs. Noi, copiii obişnuiţi, pescuiam cu o bâtă de alun şi cu un fel de cârlige din bolduri. Ce ne mai chinuiam să le îndoim, le încingeam la foc înainte. Se găsea un fel de silon, de la Săvineşti îl aducea cineva. Ace de pescuit se mai găseau pe la Sibiu, dar rar apucam să cumpărăm câte unul şi când îl luam ţineam de el… Dacă se agăţa într-o răgălie, nu ne lăsam până nu îl recuperam. Prindeam peşte, nu e vorbă, dar şi scăpam în draci. Îl vedeam cum se ridică şi apoi pica din undiţă, muream de oftică. Ce era sub un kilogram îl prindeam, ce trecea era mai greu să-l aduci la mal cu beţele noastre. Prindeam clean mult, boroacă, mreană, mai dădea şi câte un scobar. Era foarte curat peştele în acea perioadă, nu era poluare, îl mâncam cu poftă… ”

Prima undiţă adevărată, la 16 ani
Fostul câştigător al Cupei României şi-a cumpărat prima undiţă adevărată în momentul în care a câştigat primii bani din fotbal: „La 16 ani jucam la juniorii lui FC Argeş, atunci la echipă îi spunea Dinamo Piteşti. Normal că în momentul în care am câştigat ceva bănuţi mi-am cumpărat o undiţă, aşa mândru am fost de ea…Peste un an şi jumătate am venit la Râmnicu Vâlcea şi am continuat să pescuiesc. Era mai greu, mergeam la peşte pe ascuns, nu ne prea lăsau antrenorii, ziceau că apa ne slăbeşte din puteri, ne scade din concentrare. Pe undeva este adevărat, dar noi măcar nu mergeam prin baruri, mergeam la pescuit, era una din marile distracţii ale vremurilor. Şi am pescuit an de an, cred că am prins tone de peşte, poate era bine să le ţin socoteala, acum puteam spune exact.”

 „Dunărea este raiul pescarilor”
Teo Ciobanu are şi un loc preferat pentru pescuit: „La Dunăre îmi place cel mai mult. Mi se ridică părul pe mâini şi pe picioare numai când aud că pleacă cineva să pescuiască la Dunăre. Nu pot rezista unei astfel de propuneri. Era mai bine pe vremuri. Puteai sta de dimineaţă şi până seara cu undiţa în mână, dezbrăcat doar în chiloţi şi apoi să dormi noaptea pe nisipul fierbinte. Acum e nebunie cu ţânţarii, te nenorocesc. Pe vremea răposatului, tot dădeau cu diverse substanţe şi mureau ţânţarii, aveam şi norocul că familia Ceauşescu avea ceva vile pe acolo şi vă daţi seama că nu era picior de ţânţar când se bănuia că o să vină tovarăşa Elena să se relaxeze. Oricum, pescuitul este costisitor. Dacă ai pierdut o montură, uşor te duci la 20 de lei aruncaţi pe apă. Şi la o partidă de pescuit de câteva zile se pierd multe monturi, nu numai una.”

Somn de 40 de kilograme, captura-record
 „Am prins destui peşti mari. Şi anul trecut, într-un loc de la Calafat, am luat un crap de 13 kilograme, la boabă de porumb. Am fost cu bunul meu prieten Marian Başno (n.r. - un alt fost mare fotbalist al Chimiei), şi el mare pescar. El a scăpat doi crapi mari tot în acea zi, dar noaptea s-a trezit înaintea mea şi a prins o mreană de 11 kilograme, una de 8 sau 9 şi un somn de 15 kilograme. Captura mea cea mai mare a fost un somn de aproximativ 40 de kilograme, l-am prins pe Dunărea Veche, aproape de Delta Tulcii, eram activ ca fotbalist, jucam în Divizia A la Râmnicu Vâlcea. Am fost la acea partidă de pescuit pe o relaţie a domnului Vasile Ploscaru, metodist şi instructor la Chimia. A mai fost cu mine şi Marian Cincă, Dumnezeu să-l ierte (n.r. - fost fotbalist al Chimiei). Culmea e că am prins acel somn exact când ne pregăteam să strângem sculele şi să plecăm. Deja se vedeau băştinaşii care veneau să ne ia cu barca. A fost spectaculos, la 40 de kilograme e deja ditamai animalul. Nici nu l-am adus acasă, l-am lăsat la un lipovean care l-a făcut saramură pentru noi. Ţin minte că am mâncat din el la revelionul următor pe care l-am petrecut la Cincă. Ne-a ştiut toată scara, că ştiţi şi voi cum e românul, am făcut un fum cât cuprinde şi ce s-a ars am pus pe balcon, să ştie lumea că avem somn la grătar”.

„Cu lipovenii nu te joci”
 „Ciobi” a văzut însă un somn mai mare şi tot la Dunăre: „Tot la Dunăre eram cu doi prieteni buni, vă pot confirma. Am găsit o instalaţie făcută de un om de acolo. Era ingenioasă, pari cât mâna de groşi băgaţi în găuri făcute în mal, cu o montură isteaţă. Avea în ditamai cârligele câte un caras de cel puţin jumătate de kilogram. Am fost curioşi şi am verificat una din instalaţiile acelea. Era un somn de 60 de kilograme, pe cuvânt că nu exagerez, l-am cântărit pe loc. L-am furat repede, l-am măcelărit pe loc. Adevărul este că ne-am bătut joc de el, ne-am ales cu o ciorbă făcută din cap şi din coadă. Restul am pus pe grătar, dar era foarte gras, nu ne-am ales cu mare lucru. Aşa e când furi... Oricum, cu lipovenii nu e de glumit, niciodată nu trebuie să le spui când pleci, că oamenii te urmăresc şi te execută ca la nufărul. Ţin minte, într-un an am fost cu Puiu Nedescu, Dumnezeu să-l ierte (n.r. - jucător în perioada de pionierat a fotbalului vâlcean), la Dunăre, pe la Dunavăţ. Am ajuns, am ridicat corturile, am făcut repede câte 2-3 undiţe de pescuit şi ne-am apucat să ne şpriţuim. Am prins 2-3 somni de fiecare, măricei, chiar ne gândeam că ne va merge foarte bine. De la oboseală, de la soare, de la şpriţ, am adormit toţi la focul de tabără. Când ne-am trezit dimineaţa, mai aveam numai cortul în care am dormit. Ne-au luat sculele, ne-au luat mâncarea, tot ne-au luat. Ne-am uitat unii la alţii ca proştii şi ne-am întors acasă. Nu am avut bani suficienţi să cumpărăm de acolo alte scule, altă mâncare, altă momeală. Chiar a fost învăţătură de minte, de atunci am făcut planton pe rând, ca la armată, şi am luat un câine cu noi”.

 „Nu-mi mai vizez permisul, braconierii îşi bat joc de noi”
Teo Ciobanu este foarte nemulţumit de modul în care sunt administrate apele din Vâlcea şi în semn de protest nu îşi va mai viza permisul: „Eu, în anul 1968, 3 ianuarie, ţin minte şi acum, mi-am vizat primul permis de pescuit, de atunci şi până acum am făcut-o an de an. În fiecare lună decembrie m-am dus cuminte şi am dat banii, am vrut să pescuiesc legal. De acum încolo nu îmi mai vizez permisul, în semn de protest. Braconajul a atins cote de neimaginat, practic îşi bat joc de noi. Distrug tot şi nimeni nu îi trage la răspundere, cu setcile, cu curentul. Mare păcat. Practic, nu ai unde să te duci, cel puţin la Râmnicu Vâlcea.”