11 ani de la penultima mineriadă

Când vorbeşte despre gravele evenimente politico-sociale ale începutului de an 1999, stareţul Mănăstirii Cozia, Vartolomeu Androni, este vădit tulburat. Nici până astăzi nu putem spune cu siguranţă cine a lansat primul ideea ca sindicatele să vină la masa tratativelor cu Guvernul României (la acea perioadă condus de ţărănistul Radu Vasile) tocmai la Mănăstirea Cozia. „Nu se poate spune cu certitudine a cui a fost ideea. Nu se ştie de unde a venit. Noi ne-am pomenit cu ea şi a trebuit să o acceptăm. Adevărul este că şi noi, oamenii bisericii, eram la fel de îngrijoraţi ca întreg poporul cu privire la ce se întâmpla în ţară. După bătălia de la Costeşti şi ocuparea Râmnicului, ne-am temut de război civil” spune părintele stareţ. Numele locului unde avea să se încheie pacea era în după – amiaza zilei de 21 ianuarie pe buzele multora, Vâlcea. Vartolomeu Androni: „Eu eram la Episcopie şi aflasem ce se întâmplase la câţiva kilometri de noi, pe dealul Costeştilor. Apoi, când toţi au început să spună că tratativele se vor duce la Cozia, iniţial ne-am gândit că la Hotelul „Cozia” de la Călimăneşti – Căciulata, nicidecum la mănăstire. A doua zi, de abia am aflat în clar că discuţiile se vor purta la noi.”

Luceafărul negocia „cu pumnul în masă”
Primii la Cozia au ajuns liderii sindicalişti ai minerilor. După ce au ajuns la mănăstire, şefii ortacilor s-au aşezat la masa din trapeza mănăstirii, unde au avut un lung şir de discuţii între ei, pe un ton scăzut, fără ca vreunul să atragă atenţia. Au aşteptat delegaţia guvernamentală câteva zeci de minute. În jurul orei 12:00, au venit miniştii Decebal Traian Remeş (al finanţelor) şi Radu Berceanu (al industriei şi comerţului), iar imediat după, la jumătate de oră, primul-ministru Radu Vasile. Discuţiile au avut loc în fosta trapeză a Mănăstirii Cozia (în 2003, cea veche a fost demolată, în locul ei construindu-se alta nouă). ÎPS Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului – pe atunci Episcop –, venit şi el în acele zile fierbinţi la Cozia împreună cu delegaţia minerilor, a încercat medierea conflictului, sub spectrul credinţei. Patru ore de negocieri „pe muchie de cuţit” au urmat în trapeza mănăstirii. Conform spuselor părintelui stareţ, ,,El lider maximo” al minerilor, Miron Cozma, a început să ridice tonul la reprezentanţii puterii. Nervii i-au fost domoliţi de Romeo Beja (un alt lider sindical la acea vreme al minerilor) şi ceilalţi ortaci de la masă, care au invocat faptul că locul de discuţie este o mănăstire.

De la bastoanele Costeştiului la lumânările Coziei
Pe 18 decembrie 1999, minerii din Valea Jiului au decis să înceapă greva generală. Motivul îl constituia decizia ministrului industriilor şi comerţului de atunci, Radu Berceanu, de a închide minele de la Dâlja şi Bărbăteni, ca urmare a programului de restructurare a mineritului din Valea Jiului. Situaţia a escaladat momente foarte tensionate până la 15 ianuarie, când liderul minerilor, Miron Cozma, a declarat că începe „marşul către Bucureşti”. Aproximativ 20.000 de mineri au parcurs drumul până la Costeşti în camioane şi autobuze. Aici, pe 21 ianuarie, aproximativ 5.000 de poliţişti şi luptători ai forţelor de ordine au încercat să oprească înaintarea ortacilor spre Râmnicu Vâlcea. Minerii au avut câştig de cauză, forţele de ordine fiind mult depăşite numeric din cauza faptului că sătenii din Costeşti „s-au ridicat la luptă contra ocârmuirii”, ajutând minerii. De asemenea, cei ce trebuiau să apere legitimitatea guvernului în faţa răsculaţilor erau destul de slab pregătiţi, fiind vizibil depăşiţi de situaţie. După înfrângerea forţelor de ordine, preşedintele României, Emil Constantinescu, a decretat stare de urgenţă, iar armata s-a poziţionat într-un imens baraj pe Dealul Negru. Nu s-a mai pus problema vreunei confruntări între cele două tabere, pentru că delegaţiile de pace ale minerilor şi guvernului s-au întâlnit pentru a semna celebra înţelegere controversată, rămasă în istorie ca „Pacea de la Cozia”.
Înţelegerea nu a fost respectată de autorităţi în sensul neurmăririi penale a liderilor de sindicat. Mai mulţi sefi ai minerilor, printre care Miron Cozma, Constantin Creţan, Dorin Loiş, Vasile Lupu, Ionel Ciontu şi Romeo Beja, au primit pedepse grele cu închisoarea. Ionel Ciontu a murit în detenţie, iar soarta lui Romeo Beja nu este nici astăzi elucidată pe deplin, fiind dat în urmărire internaţională.

Cozma, în pelerinaj la Cozia
Liderii minerilor nu au uitat „Pacea de la Cozia”. La o săptămână de la eveniment, delegaţia minerilor a revenit la mănăstirea vâlceană, unde a scris nişte rânduri de aducere aminte şi mulţumire în condica mănăstirii. De atunci şi până în 2010, în grup sau răzleţi, liderii ortacilor au mai trecut pe la Cozia. Chiar şi Miron Cozma, după eliberarea din puşcărie, a venit la mănăstire. Nu mai departe de vara lui 2009, cel supranumit „Luceafărul Huilei” a venit la Cozia. Anul trecut, la împlinirea a zece ani de la acest eveniment, artizanii acelor momente au refăcut traseul spre Costeşti şi Cozia. La Cozia, participanţii au rememorat semnarea actului chiar în sala unde s-au întâlnit liderii minerilor cu premierul Radu Vasile.

Decebal Traian Remeş:  „Nu produci - nu îţi dau, te închid!”
Intrând şi ieşind de mai multe ori pe uşa trapezei pentru a aduce cele de trebuinţă delegaţiilor, părintele stareţ a auzit o replică savuroasă. La insistenţele lui Miron Cozma, care ţinea morţiş ca minele de la Bărbăteni şi Dâlja să nu se închidă, ministrul finanţelor, Decebal Traian Remeş, i-a răspuns tranşant: „Dacă nu produceţi, trebuie să vă închid. Produceţi şi vă lăsăm... dacă nu, vă închidem!” Se referea ministrul la minele respective sau bănuia arestarea „furtunoasă” a liderului minerilor, care avea să se petreacă la mai puţin de două luni de la „Pacea de la Cozia”?