Handbal second-hand

Au plecat ca o echipă, cel puţin aşa păreau, şi s-au întors ca nişte componente dezasamblate. Miza, la Campionatul Mondial din China, era o medalie. Cei cu treabă în handbalul feminin cotau “naţionala” României ca a treia favorită la aur, după Norvegia şi Rusia. A încheiat, cu chiu-cu vai, pe locul 8! (Finala: Rusia-Franţa 25-22).
Chit că ne repetăm, am mai văzut filmul acesta cu protagonistul în ştreang, singurul element de noutate fiind locul sinuciderii. La Suzhou, într-o sală imensă şi goală, “elevele” lui Radu Voina au defilat doar prin faţa unor echipe venite să-şi ia notiţe. Până au dat cu ochii de Norvegia, pe care însă o învinseseră la Cupa Mondială de la Aarhus. Ultimele 4 minute de joc au schimbat complet fizionomia unei echipe care ar şti ce vrea, având şi cu ce. Fiecare dintre “tricolore” şi toate laolaltă s-au trezit ţinând în mână un cartof fierbinte. România a pierdut la un gol diferenţă, suficient de mult pentru a i se resuscita vechile carenţe.
Au abordat partida cu Spania, fără ca fazele celor întâmplate cu Norvegia să li se fi dezlipit de pe retină. Fetele noastre nu se simt confortabil mental dacă nu au de recuperat diferenţe de scor uneori abisale. La capătul thrillerului cu ibericele, au primit golul fatidic în exact ultima secundă. Nimeni din conducerea lotului, meteahnă identitară, de altminteri, nu a avut curiozitatea să calculeze că şi un scor egal, în ultimă instanţă, ar mai fi oferit şanse de calificare. Dezastrul a continuat în acel epuizant du-te-vino Coreea de Sud-România, când,  într-adevăr, am izbutit un egal, dar inoperant. Urma să dăm piept cu Germania pentru locul 7. Nu numai că am pierdut la 10 goluri diferenţă, dar am etalat una dintre cele mai inestetice evoluţii la un campionat mondial, demnă de un ghid “Acesta nu e handbal!”
Rareori am urmărit o echipă suferind atât de organic, fără o minimă idee tactică, prăbuşită la nivelul unei grupări eteroclite. Singura care a arătat că respiră a fost goalkeeperul Ungureanu, dar cu o floare nu se face primăvară. Labile psihic, incapabile de a reacţiona măcar pentru a şterge ultima şi cea mai jenantă impresie, când doar aruncatul prosopului ar fi fost soluţia, “tricolorele” au capotat lamentabil.
S-au deteriorat în ultimul grad nu doar relaţiile de joc, probabil că şi cele de camaraderie, dar şi relaţiile cu banca tehnică, neputincioasă, la rându-i, în a frâna derapajul. Ultima declaraţie a lui Radu Voina, una cu trimitere expresă la tipul de selecţioner cu mână de fier, se prea poate să însemne demisia. Nori negri pentru Oltchim, pe scheletul căreia e construită “naţionala”. Vâlcenii s-au ales cu câteva jucătoare scoase din circuit, precum şi cu o stare de spirit total neproductivă. Poate doar obiectivul declarat din Liga Campionilor, finala, să mai gâdile cuiva orgoliul.