Meşterul Manoli uimeşte Vâlcea

Copilărie amară
 „Meşterul Manoli” s-a născut în ianuarie 1938 în Bucovina de Nord, pe malul Nistrului, dar nu a apucat să se bucure de copilărie: „Am amintiri puţine şi urâte din copilărie. La doi ani mi-am pierdut tatăl, a fost deportat de ruşi în Siberia. Nu l-am mai văzut niciodată. Am rămas doar cu o poză veche în care tatăl meu stătea în faţa curţii, alături de familie. În 1944 mi-am pierdut şi mama, a fost călcată de tren în timp ce ne refugiam în România. Am ajuns în zona Reşiţei, la Caraş Severin, am prins şi foametea din ’45, nu ne-a fost deloc bine. Apoi ruşii ne-au somat să ne întoarcem, ne-au strâns pe toţi şi ne-au urcat în trenuri. Am stat trei săptămâni în câmp la Nicolina, sub paza santinelelor din Asia, aşteptând trenurile ruseşti. Eu, sora mea şi alte două persoane am reuşit să evadăm, prin spatele santinelelor, chiar înainte de plecarea trenului. Am fugit în lanul de porumb şi marele meu noroc a fost că m-am împiedicat de un vrej de dovleac, pentru că în acel moment santinelele au tras foc automat înspre noi. Am stat culcat acolo până am auzit că trenul se porneşte. Abia atunci ştiam că am scăpat… Până la urmă, una din persoanele cu care am fugit atunci mi-a devenit cumnat. Sora mea trăieşte şi acum, e la Bucureşti, ne mai amintim din când în când de acea evadare care ne-a schimbat viaţa. Dacă nu reuşeam, ajungeam în Siberia, acolo unde şi-a dat sfârşitul şi tatăl meu. În orice caz, eu am rămas cu o „simpatie” specială pentru ruşi, din cauza lor au murit părinţii mei, din cauza lor eu nu am avut copilărie. Mie nu a avut cine să-mi dea o palmă, nici cine să-mi dea o mângâiere. Poate pe undeva s-a compensat…”

Casa părintească, sediul colhozului
Nicolae Manoli s-a reîntors la casa părintească după 25 de ani: „M-am dus pe vremea în care poporul român şi cel rus deveniseră popoare prietene. Casa mea devenise sediu de colhoz, m-a durut inima când am văzut. Ce să-i faci… După Revoluţie, am mai fost o singură dată în localitatea natală, acum nu cred că voi mai merge. Majoritatea rudelor mele s-au dus. Au mai rămas nişte nepoţi. Am, totuşi, şi o mulţumire sufletească. Eu sunt un produs de sinteză între trei matrice stilistice: rădăcinile le am pe malul Nistrului, tulpina pe malul Timişului şi al Mureşului, iar coroana şi fructele pe malul Oltului, la Râmnicu Vâlcea. În Oltenia am ajuns printr-o întâmplare. Îmi cunoscusem actuala soţie în anii studenţiei. Apoi am fost repartizat la Arad, unde am stat 6 ani. Ei bine, am primit mai mult forţat, prin sindicat, un bilet la Băile Govora. Am venit la odihnă şi m-am reîntâlnit cu soţia. Din 1968 sunt aici.”

De 42 de ani, îndrăgostit de sculptură
În anul 1967, Meşterul Manoli avea să-şi schimbe viaţa, tot după o întâmplare fericită: „Eram la Bucureşti şi trebuia să aştept patru ore un tren. Am plecat să mă plimb şi am ajuns la Sala Dalles, unde era o expoziţie de artă populară. Erau 6, 7 artişti care îşi expuseseră lucrările şi au am rămas pur şi simplu fascinat. Unul dintre ei era de undeva din Alba, Niculae Cernat. Am zăbovit mai bine de o oră cu el, l-am ascultat. Am cumpărat o lingură de lemn care mi-a plăcut foarte mult. Ei bine, astfel de linguri fac eu de mai bine de 40 de ani, am păstrat şi modelul acela. Lingurile mele au ajuns pe toate continentele. Ţin minte şi acum învăţătura acelui artist popular. Mi-a spus că la baza artei lemnului stă dintele de lup şi mi-a explicat în ce constă această operaţiune. De atunci sculptez, este o întâmplare care mi-a schimbat viaţa. Mi-am amintit cum la şcoală, în clasa I, la Moniom, lângă Reşiţa, învăţătoarea îmi spunea Manole, Manole, meştere Manole, şi că o să ajung ca personajul din baladă. Nu o citisem, nu ştiam despre ce e vorba, dar mi-am amintit că învăţătoarea avea dreptate.”

Casa transformată în muzeu
Constantin Manoli a fost director la şcoala din Goranu şi până la pensie a predat limba română la Colegiul Energetic. Casa meşterului popular a fost transformată într-un adevărat muzeu în care sunt expuse obiecte tradiţionale româneşti. „Eu îi spun expoziţie. Are şi o carte de oaspeţi în care au semnat cei care m-au vizitat. Aici este expusă o mare parte din sufletul meu. Eu am participat la multe expoziţii, în România şi în străinătate, dar scopul meu nu este să fac o afacere din asta. Vă spun sincer, în momentul în care se vinde o lingură, o furcă de tors sau un crucifix, parcă îmi pare rău. Au cumpărat de la mine Emil Constantinescu, Nicolae Văcăroiu, Mircea Dinescu. Când mă întorc acasă, trag tare să completez piesele pe care le-am vândut. Expoziţia mea de acasă a fost vizitată de mulţi oameni. Chiar şi din Belgia sau Germania au venit persoane aflate cu treabă la Râmnicu Vâlcea şi care au aflat de mine. Nu a venit nimeni de la instituţiile culturale din Vâlcea, măcar să vadă despre ce este vorba. Mă doare, dar încă este timp.“ Meşterul vâlcean are de gând să îşi doneze întreaga colecţie unui muzeu: „În momentul în care voi simţi că nu mai pot, voi dona toată colecţia unui muzeu. Nu m-am decis unde, mai am timp să mă gândesc. Până atunci voi mai sculpta, nu mă las”.