Moş Crăciun locuieşte la Cernăteşti

Nu are nici numele, nici prenumele Crăciun sau Gerilă, dar a jucat rolul „Moşului“ care aducea daruri copiilor o bună bucată de vreme, în anii ’80 ai veacului trecut. Mai exact în perioada în care în mod oficial bătrânului cu barba albă ce purta în spate sacul plin cu bunătăţi i se spunea Moş Gerilă, pentru că aşa era „ordin de sus“, dar copiii tot de Moş Crăciun îl ştiau. Îi plăcea să intre în pielea personajului cu nume dublu şi să stea de vorbă cu picii dornici să-i spună câte o poezie înainte ca acesta să le înmâneze darurile. Acum îşi aminteşte cu emoţie şi cu nostalgie de vremurile în care era înconjurat de cei mici la serbările şcolare şi le împărţea dulciuri. Ar vrea să mai fie şi acum „Moşul“ care aduce daruri, dar vârsta îşi spune cuvântul şi nici tradiţia parcă nu se mai respectă ca odinioară, după cum ne spune octogenarul Nicolae Măndiţa din comuna doljeană Cernăteşti.

„Copiii tot Moş Crăciun mă strigau“
L-am găsit pe bătrânul Nicolae Măndiţa la poartă cu alţi doi consăteni. Se apucase să facă pârtie. S-a oprit câteva minute pentru a ne povesti cum era pe vremea când i se spunea „Moş Crăciun“ sau „Moş Gerilă“ şi pe când, spune el, „Moş Nicolae“ încă nu le aducea cadouri celor mici. „Participam la serbările şcolare şi le dădeam daruri la copii. Era frumuseţea şcolii. Asta se întâmpla cu mult timp înainte de Revoluţie. În ’86, am plecat la Timişoara şi am venit în ’90, că ne-a scos Iliescu la pensie. Eram îmbrăcat frumos când eram «Moş Crăciun». Am făcut un costum roşu cu alb cu căciulă. Copiii se strângeau pe lângă mine să-mi spună poezii şi strigau: «Moş Crăciun»! «Moş Crăciun»! Chiar dacă se spunea că Moş Gerilă aduce daruri, copiii tot Moş Crăciun mă strigau. Copiii râdeau, veneau grămadă pe mine. Creştea inima în mine când îi vedeam că veneau şi mă mângâiau pe obraz cu mâinile lor mici, eu îmi schimbam vocea, vorbeam aşa, mai bătrâneşte, îmi frecam mâinile şi ziceam că mi-e frig că sunt bătrân. Stăteam cu ei de vorbă, îmi spuneau câte o poezie şi le dădeam cadouri din partea şcolii. Le ziceam la fiecare: «Ia spune, mă, tată, spune lu’ moşulică o poezie!» şi îi mângâiam. După ce spunea copilu’ o poezie, îi dădeam pachetu’ cu bomboane. Toţi se bârâcau aşa pe mine“, îşi aminteşte bătrânul.

„Tradiţiile care nu se uită sunt frumoase“
Anii au trecut, iar tradiţia pare că s-a pierdut undeva în negura vremii. Moşul care aducea odinioară daruri copiilor spune că astăzi „nu mai e ce-a fost odată“. Obiceiurile par să se piardă, iar oamenii par tot mai dezinteresaţi de păstrarea acestora. „Acum, nu mai face nimenea nimica. Cu Ceauşescu s-au făcut lucruri frumoase. Acu’ nu mai e nimica, decât biliarduri“. Nicolae Măndiţa spune că a participat la nenumărate serbări organizate în şcoli în preajma Sărbătorilor de iarnă şi că nu a jucat niciodată rolul lui Moş Nicolae, deoarece înainte nu era decât Moş Gerilă sau, pe ici-pe colo, Moş Crăciun: „Moş Nicolae nu era înainte, a apărut acuma, după ’89“. Cu alte cuvinte, la câţiva ani, după ce „Moşul“ din Cernăteşti a ieşit din scenă. După încheierea misiunii „Moşului“ Măndiţa, costumul cel roşu pe care omul îl îmbrăca din an în an s-a pierdut. Şi odată cu el se pare că a plecat şi tradiţia. „A stat costumu’ mult timp pe la şcoală, până când l-au făcut cârpe de şters pe jos. Acum nu mai e deloc“, spune bătrânul, adăugând că tradiţiile nu ar trebui să se piardă: „Tradiţiile care nu se uită sunt frumoase. Orice tradiţie e frumoasă“.