Umilinţă şi jigniri în schimbul unei tinereţi pierdute pe front

Printre puţinii veterani ai celui de-Al Doilea Război Mondial, astăzi mai trăieşte şi unul dintre deţinuţii lagărului de la Odessa. Cum nicio poveste de fost luptător pentru patrie nu este deloc uşoară sau veselă, nici a lui nu este. Şi-a sacrificat tinereţea într-unul dintre cele mai aspre lagăre ruseşti, a fost făcut sclav de armata rusească şi a fost nevoit să reziste în gerul Siberiei fără hrană şi fără haine călduroase, pentru a se întoarce la familie. Dumitru Ciochină locuieşte în comuna doljeană Moţăţei şi, la cei 87 de ani, amintirea celor mai grele întâmplări din viaţa sa îl însoţeşte pretutindeni.

Prizonier de război la 21 de ani
Este un bătrân simplu, foarte credincios, trecut prin cea mai crudă pedeapsă a tinereţii sale: războiul. Are 87 de ani şi locuieşte într-o casă îngrijită, cu copiii şi nepoţii aproape. Când îşi aduce aminte de vremea în care a fost înrolat, sau când a fost dus în lagărul Paiasca din Siberia, plânge cu lacrimi amare. La doar 21 de ani, Dumitru Ciochină a fost înrolat în război pentru a lupta la eliberarea Basarabiei de sub forţele ruseşti. „Eu trebuia să plec în ’44 în armată şi m-au luat cu un an înainte, în ’43. Întâi, am fost paznic la prizonierii ruşi la noi în judeţ. A fost un lagăr la Calafat. Mai târziu, după trei-patru luni, a venit ordin şi m-au luat pe front, în Basarabia, la graniţă“, îşi începe bătrânul povestea, cu aceleaşi lacrimi şiroind pe obraji. Mâinile crăpate de muncă şterg fără spor picăturile care continuă să cadă. „La canalele Dunării ne-au înconjurat ruşii şi ne-au luat ostatici. Erau mii de oameni, din toate regiunile ţării. Ne-au strâns şi au început să tragă în noi cu pistoalele. În faţa mea era o baltă şi când au început să tragă, am sărit pe burtă în ea. Am stat acolo până au oprit focul, apoi au venit nişte ruşi la noi şi ne-au spus să scoatem o batistă sau o cârpă albă şi să stăm cu mâinile ridicate. Ne-au luat şi ne-au băgat într-un golf, unde ne-au pus să scoatem tot ce avem la noi: brici de bărbierit, briceag, armament, cartuşe. Ne-au spus că la cine mai găsesc ceva, îl împuşcă. De acolo ne-au încolonat şi ne-au dus la Odessa. Erau mii şi mii de oameni. Pe drum, două santinele ruseşti mergeau înainte şi le cereau localnicilor basarabeni să iasă la poartă cu apă, cu mămăligă, cu ce avea fiecare. Cine era înainte apuca să primească ceva. Coloana era cât ţine satul nostru de la un capăt la altul. În timp ce mergea coloana, am început să ne căutăm şi să ne strângem într-un loc cei care eram din Moţăţei. Am fost 19. Doi au murit acolo, iar dintre 17, câţi ne-am întors, eu sunt ultimul, restul au murit acasă. Acolo mureau din cauza păduchilor, care ne stăteau înfipţi în piele pe tot corpul“, îşi continuă bărbatul povestea trist.

Rămas orb, a mers şapte kilometri pe jos
Privirea îi alunecă adesea în gol, iar prin faţa ochilor par să i se deruleze imaginile de acum 65 de ani. „În România am mai stat până s-au organizat ruşii, apoi ne-au dus în gară şi au început să ne împartă în vagoane. Ne-au băgat în vagoane pentru cărat boi şi ne-au sigilat. O lună de zile am mers zi şi noapte cu trenul până la Paiasca, lagăr rusesc. Cu mine au mai rămas opt bărbaţi de la Moţăţei. Asta era în luna august, în ’44. Eram la poalele Uralilor, în Siberia. Era o pădure de mii de ani, numai Dumnezeu ştie de când. Tăiam pomii şi întindeam cale ferată“, povesteşte, în timp ce face semn cu mâna ca arătând o cale ferată lungă până în orizont. După o pauză de câteva secunde, îşi aduce aminte de cea mai grea întâmplare: din cauza alimentaţiei foarte sărace şi a efortului, a rămas orb şi a fost abandonat pe terenul de muncă. „De unde lucram noi erau cam şapte kilometri până la lagăr. Am lucrat acolo un an de zile. La vreo două luni de zile, am rămas orb. Eram la muncă, iar doi soldaţi ruşi ne încolonau şi ne numărau în fiecare oră. Erau tot timpul cu ochii pe noi, nu ne lăsau să ne depărtăm cu mai mult de un pas din locul în care lucram. Dacă aveam o nevoie, nu puteam decât să ne întoarcem cu spatele. Dacă ne vedeau, îndreptau arma spre noi şi spuneau în ruseşte :„Trag foc! Dacă te depărtezi, trag foc!“ Voiau să ne aranjeze pe patru rânduri ca să ne numere. Când să mă duc în rând, nu am mai văzut. I-am zis soldatului pe ruseşte că nu mai văd. Nu m-a crezut, mi-a spus că mă prefac pentru că vreau să fug. I-am spus că, dacă până să ajungem acolo am mers o lună cu trenul, unde să plec pe jos?“, rememorează cu lacrimile din nou şiroind pe obrajii ridaţi. „Bogdaproste! Dumnezeu! Un român mi-a dat un ciomag. Ei au plecat la lagăr şi m-au lăsat acolo. Mi-a spus aşa: că dacă mă mai găseşte acolo dimineaţa, mă împuşcă, mai bine să fug. Erau nişte brazi în jurul meu cât plopii de înalţi. Fâşâiau pe lângă mine şi eram singur. Când auzeam, mă închinam şi mă rugam la Dumnezeu: Doamne, dacă vine ceva să mă mănânce, să mă mănânce de tot! Dumnezeu m-a ajutat şi m-am întors singur, pe jos, pe calea ferată la lagăr. Am ajuns dimineaţa când ei se pregăteau să iasă la muncă. Am mers şapte kilometri, băteam cu ciomagul pe unde să calc. Am ajuns cu picioarele pline de sânge, pentru că nu nimeream lespezile şi cădeam. Calea ferată nu era decât pe nişte lespezi de lemn. Nu avea nici pământ, nici piatră sub ea. Era gol. Santinela de la poartă m-a văzut şi m-a întrebat dacă eu sunt ăla care nu mai vede. I-am spus pe ruseşte că nu văd. Am intrat în lagăr şi două zile nu m-au mai luat la muncă. Am stat acolo şi îmi dădeau o gogoaşă mică, ca pentru un copil mic, ca supliment, pe lângă fiertura de tărâţe. Nu mi-au dat nicio pastilă, nimic. Dumnezeu m-a ajutat şi mi-a dat ochii înapoi“, povesteşte mai departe, făcându-şi semnul crucii.

Urzicile moarte l-au ţinut în viaţă
În lipsa hranei suficiente, a igienei şi a căldurii, numai o minune l-a mai ţinut în viaţă. „Pentru 40 de oameni ne puneau patru pumni de tărâţe de orz la fiert. Aia era raţia noastră pe zi. La pădure, era un loc mai ferit în care ne adăposteam de frig din când în când. Ce era acolo... miez de frig! De multe ori le spuneam că intrăm să ne încălzim şi mâncam pe furiş urzici moarte“, povesteşte nea Dumitru, cum îi spun vecinii. Deseori, ceea ce părea necomestibil era o mană cerească pentru deţinuţii hrăniţi cu o lingură de fiertură pe zi: „Nu uit. Era în ’44. Ne-au luat şi ne-au dus în pădure. Erau două santinele care ne păzeau şi mâncau teci de mazăre crude. Mâncau boabele şi aruncau pe jos tecile. Noi toţi stăteam cu ochii pe ei să se depărteze şi să ne repezim să luăm tecile. Le mâncam aşa, verzi. Foametea şi goliciunea te bagă în mormânt! Am trăit foarte rău. Eram 2.000 de oameni. O furnică nu găsea o firimitură de pâine. După ce mâncam, adunam firimiturile de pe masă. Firimitura aia ni se părea că este o bucată de pâine. Ne dădeau 200 de grame de pâine la fiecare. Era o felie din care nu apucai să muşti de patru ori“. Lupta pentru supravieţuire l-a făcut să îşi dorească porţia de mâncare a prietenului său mort. „Era un om din Maglavit, cu care mă împrietenisem. Ne ajutam cu ce puteam. Se îmbolnăvise şi îl ajutam să meargă afară. Dimineaţa, veneau să ne aducă pâinea şi apa aia caldă cu tărâţe de orz. El nu mai putea să mănânce şi mi-o dădea mie. Strânsese opt porţii de pâine. Ţin minte până m-o băga Dumnezeu în groapă. Într-o dimineaţă, când am vrut să îl trezesc, era rece. M-am gândit cum să fac să îi iau eu pâinea. Între timp, a venit un soldat să ne aducă mâncarea. Am luat-o eu şi i-am spus că el doarme. Am băut repede fiertura şi m-am dus, i-am săltat capul de pe pat, pâinea era acolo. Am luat-o, am pus mantaua în cap şi m-am dus la wc. Când am ajuns, un basarabean m-a văzut şi mi-a tras două palme. Nu am mai văzut nimic. Mi-a sărit pâinea. M-a întrebat de unde o am şi i-am spus că nu am putut să o mănânc. Nu am mai apucat să o mănânc pe toată. M-am întors la pat şi am anunţat că este mort. L-au luat şi l-au aruncat într-o parte. Aşteptau să se facă 7-8 şi le săpau o groapă de un metru. Era pământul tare, îngheţat. Îi aruncau cum ai arunca nişte şobolani. Cine mergea să sape gropile pentru morţi primea o gogoaşă din aia mică“, descrie bătrânul atrocităţile văzute numai la televizor.

Întors acasă de ziua lui
Calvarul lagărului, al gerului siberian şi al cruzimii bolşevice s-a terminat în 1945. După un an petrecut pe front şi unul în lagărul Paiasca, a ajuns acasă, ca printr-un dat, chiar înainte de Sfântul Dumitru. Credinţa care l-a însoţit în război şi pe care o are şi în ziua de astăzi i-a dat putere să reziste şi să se întoarcă la familie. Nu ne lăsau să dormim doi în pat, ziceau că facem păduchi. Paturile erau numai din blăni. Când a început gerul mai rău, ne-au mai dat de îmbrăcat. Dacă nu ne dădeau, nu mai rămânea nimeni. Din 2.000, câţi eram în lagărul ăsta, am mai rămas 400. 1.600 au murit atunci de mizerie, de frig şi de păduchi“, îşi aduce aminte bătrânul, cu lacrimile din nou adunate sub bărbie. Este unul dintre cei 400 de „norocoşi“ pe care soarta i-a lăsat să povestească cruzimile celui mai sângeros război. Într-o seară răcoroasă de toamnă, a ajuns, în sfârşit, acasă: „Am venit acasă pe 25 octombrie 1945. Ne-au dat drumul. Au oprit numai soldaţii care au făcut armata la jandarmi. Au spus că venim în ţară, dar nu i-am crezut, pentru că ne minţiseră de multe ori că ne lasă acasă. Ne-au pus la tren la Odessa şi am venit până la Bucureşti. De frică să nu ne ia iar, ne-am suit sus pe vagoane şi când am intrat în ţară, fiecare sărea cât mai aproape de casă. Ne spuseseră să mergem toţi la Craiova, să ne ţină în carantină, să ne dea haine şi să ne scape de păduchi, dar nu a ascultat nimeni. Când am ajuns în Craiova, am găsit în gară doi bărbaţi de la noi din sat, care mi-au spus că sora mea era internată la spital în oraş. Au mers ei şi i-au spus că mă întorsesem, a cerut voie la doctor şi a plecat. Am ajuns acasă cu o seară înainte de Sfântul Dumitru. Am găsit-o pe biata maică cu o lipană de mămăligă cât roata de la car. Nu ştia că mă întorc. Avusesem şi pe frate-meu Nicolae, care a murit. Când m-am dezbrăcat, erau păduchii înfipţi în piele peste tot. Aveam şi în sprâncene“.

Umilit de autorităţile locale
Autorităţile locale, cele care ar fi trebuit să aprecieze şi să răsplătească efortul unui fost luptător pentru patrie, au procedat aşa cum ştiu ele mai bine. L-au umilit şi au căutat să îl înşele, fără nicio urmă de regret, pe singurul veteran de război din comună. Deşi statul îi dădea dreptul la un hectar de pământ pentru meritele dobândite pe front, primarii care s-au perindat de-a lungul timpului în fruntea administraţiei locale au „poftit“ la terenul acestuia şi au încercat să i-l smulgă din mâini. „Anul trecut ne-au decorat. Ne dăduseră şi transport gratuit, dar acum aud că nu ne mai dau. La pensie, mai iau două milioane în plus, că am fost în război. În sat aici, câţi am fost prizonieri, numai eu am luat pământul de la stat. Un cuscru al meu închiria pământ la sfatul popular. El l-a luat şi l-a muncit. Un hectar de pământ. După el, l-a luat fostul primar din sat şi l-a muncit şi el. Mai târziu, tot cuscrul meu m-a anunţat că e liber. M-am dus şi am spus primarului de atunci, iar el m-a îndemnat ca, unde găsesc pământ liber, să îl iau. Întâi l-am avut şi eu închiriat şi după un timp mi l-au cerut înapoi. Apăruse şi în ziar că veteranii au dreptul la pământ. Mi-au spus că nu e adevărat, că sunt vorbe în vânt. Nu am vrut deloc să îl dau. Primisem şi titlu pe el. Mi-au cerut la primărie titlul. Le-am spus că nu îl dau nici dacă mă pun la zid şi mă împuşcă. I-am spus la primar că noi, care am fost pe front, am luptat şi de pe urma noastră au ei acum serviciu“, explică bătrânul cu un ton revendicativ. Ambiţia sa motivată a dus însă la şantaje şi la bănuieli greu de imaginat. „Primarul îmi zicea că am nepotul la primărie, secretar. Eu îi spuneam că el nici nu ştie că am eu pământ. Mă tot omora cu nepotul. Mie mi-a dat nepotul pământul sau statul pentru care am luptat? Nu voia sub nicio formă să mi-l dea, zicea să îmi dea despăgubire. Până la urmă, am dus titlul la primărie, dar după puţin timp a venit cineva de la Craiova, de la prefect, şi mi l-a adus înapoi. Mi-a spus că am dreptul, dar că nu îmi mai dau bani. Îmi dădeau patru milioane despăgubire. Eu nu am bani, dar nu i-am vrut. Am copii, am nepoţi, mie îmi trebuia pământul, nu ăia patru milioane! E, am tras necazuri grele“, încheie nea Dumitru amărât.

„Eu nu am făcut niciun rău la nimeni“
„Cât am fost pe front, eu nu am făcut niciun rău la nimeni. Toţi basarabenii îşi ascundeau mâncarea în beci. Unii dormeau acolo noaptea de frică. Câte unii soldaţi se duceau acasă la oameni şi, unde auzeau cocoşul cântând în beci, începeau şi trăgeau cu puşca, ca să îl ia. Eu mă duceam şi ceream. Dacă voiau să îmi dea, bine, dacă nu, tot îmi dădea cineva ceva de mâncare. Peste tot erau şi oameni buni, şi mai răi“.