Lentile americane

O gazetăriţă care tocmai s-a întors dintr-o ţară drapată în dungi şi stele îşi începe astfel editorialul: „Din America, România nu se vede; e prea departe şi americanii nu privesc oricum dincolo de propria ogradă“. Dacă Brâncuşi e un „artist francez născut în România“, sper totuşi ca americanii să ne fi identificat corect măcar la Revoluţie. Ar fi culmea ca Nicolae Ceauşescu să figureze ca ultimul dictator al bulgarilor, mai ales că au şi ei o Târgovişte situată în nord-estul ţării.
Profesorul Dennis L. Wilcox, strateg şi specialist în relaţiile publice, a ţinut să vorbească despre România venind chiar în România – de trei ori în ultimii nouă ani – , aşa cum rezultă din interviul publicat de NewsIn. Multe inserţii legate de o problemă sau alta sunt coerent puse în pagină, profesorul Wilcox „având ochi“, cum se spune, bazându-se şi pe observaţia complexă asupra realităţii. Renumitul comentator are însă un potenţial adversar de idei în chiar românul obişnuit, legat de glie. Dacă expertul american ne-a vizitat ţara de trei ori în ultimii nouă ani, milioane de români o cunosc, de două decenii încoace, întorcând-o pe toate feţele de 365 de ori pe an. E greu de presupus că n-ar şti pe ce lume trăiesc, incapabili de a se bucura sau, dimpotrivă, de a reacţiona „la cald“.
„Într-un fel, este incredibil cât aţi reuşit să realizaţi în aceşti 20 de ani. Este evident că România a trecut printr-o transformare majoră. Mă refer la sistemul economic, la sistemul juridic... Şi, dacă stăm să ne gândim, 20 de ani nu înseamnă foarte mult“, citim în interviul din NewsIn. Eu unul n-aş fi chiar atât de sigur că 20 de ani, raportaţi la viaţa fiecăruia dintre noi, nu înseamnă foarte mult. Fără să vârâm în aceeaşi oală epoci diferite şi filozofii diferite, parcă ni se flutură din nou acelaşi păgubos concept comunist al „generaţiei de sacrificiu“. E posibil ca tot ceea ce vedem noi zi de zi, vreme de aproape 20 de ani, să fie complet diferit de ceea ce observă un străin care ne calcă pragul de trei ori în ultimii nouă ani. E mai fresh! Şi tocmai când aşteptam argumentele construcţiei, ia-le de unde nu-s. „Este evident că România a trecut printr-o transformare majoră. Mă refer la sistemul economic, la sistemul juridic...“ Numai atât?!
Sintagmei „transformare majoră“ i se poate răspunde cu altă sintagmă: „mutaţii profunde“. Ai zice că ne-am schimbat de la rădăcină, că prin patria lui „foaie verde “ circulă numai clorofila fericirii. Iată însă ştirea de ziar completă: „În ultimii 20 de ani, piaţa muncii a cunoscut mutaţii profunde. Din totalul populaţiei active a României de 10,5 milioane de persoane, numai cinci milioane sunt angajate“. Statistica ne spune că un salariat susţine trei asistaţi social: un bătrân la pensie, un copil şi un şomer. Bătrân la pensie fiind, aproape că te ruşinezi. Copil fiind, nu-ţi mai rămâne decât inocenţa. Şomer fiind, pierdut prin milionul de şomeri care împânzesc ţara, îţi vine să te duci unde a înţărcat mutul iapa.
Sigur că tabloul României de azi nu e dres numai din culori sumbre. Găseşti destule pete portocalii şi roşii, de pildă. Aerul irespirabil ni-l mai facem şi cu balcanismul nostru de obor. Aici, profesorul Wilcox are perfectă dreptate: „Uneori, guvernele se încâlcesc în tot felul de conflicte puternice interne – apropo de alegerile pe care le aveţi anul acesta – şi atunci societatea nu progresează atât de repede pe cât ar fi posibil“. Politically correct!