Căluşar-şef la 84 de ani

Şeful căluşarilor de la 17 ani
Constantin Popa este cunoscut în comuna Stăneşti ca şef al trupei de căluşari şi nu de acum, ci mai bine de 65 de ani: “De căluşarii din comună mă ocup de când aveam 17 ani. Nu m-au învăţat părinţii. Am învăţat singur. Am văzut şi eu cum jucau, cum făceau pe vremea aia. Am învăţat din mers şi mi-am făcut propriul stil. Am fost peste tot cu trupa de căluş, şi la Vâlcea, şi la Scorniceşti, şi la Craiova. Nici nu îmi mai amintesc pe unde am fost. În străinătate nu am fost niciodată, deşi am avut ocazie. Nu plecam eu de acasă aşa departe. Mi-a plăcut foarte mult. Mai demult era spectacol. Se ţineau fetele după noi ca după nuntă, mai ceva. Stăteau oamenii şi toată ziua fără mâncare numai să ne vadă. Şi acum sunt vătaf. E greu, nu prea mai am cu cine. Băieţii pleacă la şcoli, pleacă în străinătate, pleacă la muncă la oraş. Visul meu este să mai apuc să fac o trupă numai cu copii. Să nu moară tradiţia odată cu mine. Mi-a promis şi domnul primar să mă ajute şi sunt sigur că mă va ajuta. O să încep selecţia în scurt timp”.

A făcut cărămizi şi fântâni
”Am muncit toată viaţa. La ţară, aici, nu poţi trăi fără să munceşti. Dacă nu-ţi place munca, te muţi la oraş. Eu am făcut cărămizi în tinereţe, cât a ţinut CAP-ul. La tot ce vedeţi pe aici construit din cărămizi să ştiţi că am contribuit şi eu. Ajungeam şi la 125.000 de cărămizi pe an, pe vară, de fapt, după ce se secera porumbul”, îşi începe povestirea bătrânelul care nu are nevoie de ciomag pentru a se deplasa prin curte. Când nu a mai mers cu cărămizile, Constantin Popa a găsit o altă activitate care să-i asigure traiul zilnic: «M-am apucat să fac fântâni. Trebuia să câştig un ban, să-mi întreţin familia. Am făcut sute, poate mii, cine le-a mai numărat. Am făcut nu numai la Stăneşti, am mers oriunde eram solicitat, la Măciuca, la Lădeşti, şi până la Frânceşti am ajuns. Am făcut fântâni şi la 30 de metri adâncime. Şi acum am sculele necesare, dar nu mai pot munci ca pe vremuri, am totuşi 84 de ani.”

Puşcărie doi ani la Poarta Albă
Pentru Constantin Popa pământul este sfânt, pentru el a trecut prin ani grei pe vremea comunismului: „Era pe vremea când ţara era condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, în anul 1950. Pe aici aveam un deputat, Stănică îl chema, de pe la Drăgăşani. 20 de oameni s-au trecut aici la colectivul nostru. Au trecut că aveau o sumă de pământ pe care trebuiau să-l ia de la noi. Au venit să ne ocupe terenul. Deputatul ăsta a organizat la Măciuca o adevărată armată, cu oameni unul şi unul, solizi, înarmaţi cu bâte şi te miri ce. Şi au venit aici şi s-au pus cu parii pe noi. Ne-au prins pe câmp şi ne-au bătut de n-am mai ştiut de noi. Eu eram tânăr, aveam 21-22 de ani. Ne-am organizat şi noi, ne-am strâns mulţi şi i-am răzbit. Le-am înapoiat bătaia. Au venit comuniştii şi ne-au arestat. Şapte luni ne-au ţinut la Craiova în celulă, apoi ne-au dus la Poarta Albă, la puşcărie. Am stat acolo doi ani şi două luni. Am numărat orele şi zilele. Munceam pe rupte. Eram obligaţi să încărcăm sau să descărcăm un vagon în 48 de ore. Se construia Canalul Dunăre Marea-Neagră. Atunci era legea dată de comunişti că ne puteau ţine în puşcărie până la 5 ani fără să ne judece. Am avut noroc şi ne-au dat drumul mai devreme, s-a dat un decret ceva, nu mai ţin minte. Acasă îmi rămăsese o fată de şase luni. Normal că nici nu m-a recunoscut. Eu dădeam să o pup că îmi era dor de ea, fata fugea de mine prin curte. Am ştiut în permanenţă că voi scăpa, că nu voi muri în închisoare. Acolo, la Balta Albă, mureau oameni, deţinuţii politici, pe capete. Aveam 200 de grame de pâine pe zi de fiecare. Care fuma dădea pâinea pe ţigări. Ne mai dădeau ciorbă sărată de peşte. Dar sărată, nici nu vă închipuiţi cât de sărată era. Mâncai azi, mâncai mâine, te îmbolnăveai, mai ales dacă nu aveai şi puţină pâine. Pe fiecare săptămână îngropau acolo 10, 12 deţinuţi politici. Îi aruncau la grămadă, nici acum nu se ştie care unde a avut groapa. Stăteam 100 de inşi într-un dormitor. Eu am avut noroc, eram tânăr, am avut puterea să rezist.”

„Mi-au dărâmat casa“
Nea Popa are şi o altă întâmplare nefericită pe vremea când ţara era condusă de Partidul Comunist Român: “Nu era bine pe vremea comuniştilor. Erau mafioţi. Ne luaseră pământurile noastre şi ne obligau să muncim pentru ei. Păi, mergeam la noi în pădure şi trebuia să facem trei grămezi. Una pentru noi, pe care o plăteam, culmea, celelalte două pentru ei, pe care nu ne dădeau nimic. Munceam o zi întreagă pentru ei şi ne dădeau un kilogram de porumb şi 2 lei. Păi, asta înseamnă că era bine? Cum pot spune eu aşa ceva ?! Nu că acum e raiul pe pământ, dar atunci era iad. Păi, atunci nu puteai mişca nimic pentru tine. Eu am şi un băiat. Când am văzut că se face mai mare, m-am gândit că ar fi bine să-i fac şi lui o casă. Eu să stau în cea bătrânească, el să se mute acolo. Şi m-am apucat şi am făcut singur. Am cumpărat ce mi-a trebuit cu ce strânsesem şi eu şi am făcut-o. Aşa mândru am fost de ea... Au venit comuniştii şi m-au luat la rost. Că de ce-mi trebuie mie două case? Că băiatul poate avea casa lui numai când se va însura şi va face copii. Mi-au dărâmat-o. Îmi venea să iau parul să le dau în cap, să-i las laţi, dar ştiam ce e în puşcărie, nu avea rost. Am strâns din dinţi şi am trecut şi peste acest necaz. În concluzie, au fost bandiţi mari comuniştii, dă-i dracu’ ”.

Doar o injecţie în 84 de ani
“Am trei milioane jumătate de la deţinuţii politici. Mai am aproape două milioane de la CAP. Pentru mine este bine, nu mă pot plânge de nimic. Am bani de pâine, am bani de mâncare. Nu stau nici eu degeaba, am gospodărie. Muncesc. Tai câte doi porci de nici nu am când să mănânc carnea. Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am fost niciodată bolnav. Nu am luat pastille, iar în toată viaţa mea am făcut o singură injecţie. Mi-a rupt un bou piciorul şi atunci m-au anesteziat, în rest niciodată. Adevărul e că am trăit şi sănătos. Nu am fumat niciodată. De băut, beau un ciocănel de ţuică la masă, unul de vin după. Atât. Cafele mai beau dimineaţa, îmi fac bine.