Cu luciditate şi îngrijorare

0

Cine a pierdut întâlnirea de la TVR 1 dintre Ionuţ Cristache şi Tudor Gheorghe, cu scuza că pe un alt canal se transmitea o băşcălie turcească în Champions League, a avut ce pierde. S-a discutat cerebral şi cordial despre multe şi de toate, de la lozinci la rândunici, de la marea poezie şi de la folclorul nostru intraductibil la România traductibilă şi tradusă în fel şi chip. Maestrul, spre lauda sa, a etalat un optimism vizionar; învăţăcelul, în pofida tinereţii şi a temeinicei expertize jurnalistice, a afişat un fatalism retoric (”…ăştia?!”). Până la un punct, am tatonat. Apoi, involuntar, am înclinat sensibil spre moderator şi nu fără părere de rău. Încerc să explic de ce, atât cât pot, dacă pot, fără pretenţii exclusiviste. Vrem – nu vrem, ne place – nu ne place, viitorul României e condiţionat de corectarea prin eforturi comune a unui segment de timp confuz, în răspăr, cinic. Am fost sub turci, am fost sub ruşi, suntem sub noi. Mai al dracului e sub noi. Uitaţi-vă, serbăm Centenarul Marii Unirii de la 1 decembrie 1918 printr-o dezbinare generalizată. Comuniştii ne luaseră pământurile. Le-am recuperat pentru a le înstrăina, cu tot ce e sub ele, iar satul s-a golit de ţărani, s-a relativizat în veşnicia lui. Mijloace de producţie, relaţii de producţie, repartizare uniformă? Marxism revolut. Învăţământul se cere schimbat din temelii şi racordat la noua piaţa a muncii, a cărei fluctuaţie e la fel de previzibilă ca vremea jucăuşă. Sporul de natalitate, care ar trebui să asigure schimbul de generaţii şi tihna bătrânilor, e în picaj, onoare ”decreţeilor”. Contrastul dintre bogăţie şi spoliere, dintre lux şi mizerie, dintre educaţie şi îndobitocire, s-a îngroşat. ”Au făcut copiii noştri dinţi,/ Muşcă din bunici şi din părinţi,/ Muşcă din văzduh şi din pământ,/ Muşcă şi din morţii din mormânt”, ce crunt adevăr, Tudor Gheorghe, ce câini dresaţi! Ţara e secătuită de snaga nativă care să-i asigure verticalitatea. Orice demers analitic se înfundă într-un punct, curajos dezvăluit de unii, infam ascuns sub preş de alţii: suntem colonie. Se aruncă în cârca puterii, şi aşa vai de ea, toate relele foilor de parcurs, doar că volanul e pe alte mâini. Nu toate curate. Se mai spală câte unele, ca ale lui Pilat din Pont. Suveranitatea nu fiinţează şi nu poate fiinţa de la sine fiindcă, singuri în bătaia furtunii, nu rezistăm. Avem o clasă politică bună de schimbat la pauză. Ne-ar trebui nişte paşoptişti în haine noi, nişte unionişti, şi aici revin la Tudor Gheorghe, care nu oboseşte, şi bine face, să creadă într-o schimbare la faţă. În cărturari devotaţi, emblematici, legaţi prin sentimentul de ţară europeană. Un Iancu, un Bălcescu, un Bărnuţiu, un Kogălniceanu. În fond, n-ar mai fi cine ştie cât până în 20.48 sau 20.59…