În adolescenţă, o frază mi-a deschis ochii asupra scenei politice româneşti. Fusese rostită nu cu mulţi ani înainte de un bătrânel blajin, îmbrăcat ciudat pentru România acelor ani. „…voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!“, a spus Ion Raţiu într-o dezbatere electorală televizată prilejuită de primele alegeri (relativ) libere de după 1989. Vorbe prea profunde pentru un popor îndobitocit după 40 de ani de comunism în care scara valorilor fusese demult răsturnată cu fundu-n sus.
La douăzeci de ani distanţă, un alt bătrânel la fel de blajin, Majestatea Sa Regele Mihai I, a mai oferit o lecţie de bun simţ politic şi civic acestui popor de multe ori dureros de inabil în a-şi alege liderii: „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”. Fraza a fost rostită în încheierea discursului său istoric în faţa camerelor reunite ale Parlamentului României de românul pe care comuniştii l-au alungat de trei ori din ţară: prima dată la sfârşitul lui 1947 şi de două ori în anii `90.
Din păcate pentru naţiunea noastră, niciunul dintre cei doi bătrânei nu mai este printre noi. Ion Raţiu a plecat la răsăritul noului Ev, Majestatea sa ieri, 5 decembrie. Au lăsat în urma lor o ţară mai mică decât ar îndreptăţi-o realităţile istorice şi un popor doar un pic mai luminat decât l-au găsit în 1990.
Ani de zile, am crezut că vorbele grele adresate cu patos de Ţuţea poporului român au reprezentat doar un delir al unei persoane excepţionale, căreia Dumnezeu i-a hărăzit o viaţă nici pe departe pe măsura excepţionalului său spirit. Se împlinesc deja vreo zece ani de când am început să realizez că avea dreptate.
Iertaţi-ne, Majestate, am fost nişte idioţi!
Dumnezeu să Vă odihnească în pace!