Ni s-a luat o piatră de pe inimă. După o serie de tatonări şi reajustări tehnice, astfel încât totul să se îmbine perfect, în ziua de graţie 9 a unşpea 2017, aşa cum va rămâne în anale, ”fu inaugurat noul stadion «Ion Oblemenco»”, unul dintre cele mai frumoase din Europa. Aduce cu Velodrome din Marsilia, arena lui Olympique, numai că atmosfera de-acolo se încinge, la nevoie, cu Marseilleza, pe când la noi cu ”M-a făcut mama oltean”. În prezenţa conducătorilor iubiţi şi a 30.000 de spectatori fideli, care, alături de Cenaclul Flacăra redivivus, au cântat într-o veselie imnul Universităţii de la Adrian Păunescu încoace, inaugurarea a decurs cu fast, cu patriotism local şi lasere paradisiace. Am avut şi o scenografie (iar nu coregrafie!) 3D cu ”Dumnezeul oltenilor”, care ni s-a părut mirat şi el, stând în picioare, cum urmaşii de ieri şi de azi ai Ştiinţei frânează din 1991, crestătura pe răboj a ultimei isprăvi leonine. Dar avem stadion. Şi ce stadion! Cu fundul farfuriei ozeniste, de păşune verde, se întâmplă totuşi ceva, s-a găurit din prima, au sărit brazdele cât colo. Ca pe Naţional Arena, la tăiatul buricului, pe refrenul ”merge şi aşa”. Nu-i vorbă, familiarizaţi cu sârbele şi bătutele, cei de la întreţinere au cârpit la loc peticele rebele. Cei care încununaseră opera distructivă, ai noştri mai mult contemplând, au fost jucătorii Slaviei Praga, invitaţi la campanie ca la şampanie. Au marcat cât i-a ţinut setea lor de berari, iar la 0-4, până să se încheie ostilităţile, jumătate din publicul încasator de iluzii se şi grăbea spre ieşire. Se ştie, ”cu oltenii nu e de glumit!” Oricât am da-o pe formalităţile în cauză, acest 0-4, fluierat copios, e blamabil. Dar iese la spălat, li s-a întâmplat şi altora. Avem stadion, suntem în Europa, vom găzdui evenimente, vor veni şi ”tricolorii”. Ne mai trebuie un covor ca lumea şi o echipă hotărâtă să rupă blestemul discontinuităţii ierarhice. Copilaşul din 1991, atunci când toată Oltenia a scandat ”Cupa şi campionatul”, s-a făcut de 26 de leaturi, e om la casa lui. Vine Nostradamus din Orodel şi prezice: la anul, craiovenii pot câştiga titlul! O primă condiţie – îndeplinită, nu credem că nu îşi doreşte cineva râvnita cunună de lauri. A doua condiţie, care derivă organic din prima, e ca taxa pe valoarea adăugată: să fim primii. Locul 2 nu se pune. Mizăm pe incursiunile lui Băluţă, pe trasoarele lui Bancu, pe spiritul de panduri. Sună ca în Iliada ”Campioana unei mari iubiri”, dar, o dată deveniţi sclavii metaforei păunesciene, pe unde scoatem cămaşa când, fără supărare, Bardul însuşi ne-a dat cu metafora în cap: ”Suntem peste tot acasă,/ Porţile ni se deschid,/ Nu-i echipă mai frumoasă/ Şi iubită ca…” Nţ, nu rimează cu Universitatea!