Virgil Dumitrescu – Romeo din Stoeneşti-upon-Olt

0
272

„Eu, Romeo, dintr-un sat de olteni mai iuţi/ ca ardeiul, eu, Romeo, descoperirea lui Shakespeare/ printre flăcăiandrii cu ardei pe limbă / din Stoeneşti-upon-Olt” (Am trecut şi eu prin terapia lui unu) se autodefineşte poetul Virgil Dumitrescu în proaspătul său volum liric intitulat „Claxoane şi fluturi” (Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2017). Îl regăsim pe colegul nostru de redacţie în ipostaza ludică binecunoscută atunci când jonglează cu metafora. Regăsim cu încântare în acest al doisprezecelea volum al autorului rima din interiorul versului – „reflexia unei oglinzi care mai apoi s-a spart/ singură? să fi fost / carul mare? să fi fost carul mic? ceva predestinat / de-a o lua de la lingură? totul prefăcut / în nimic? ursitoarele? oamenii? timpul? / ochii pe care-i cobor / şi-i ridic? orice-ar fi îi voi închide” (Eu şi pasărea fericirii ne–am văzut prea puţin), dar şi jocuri exotice de cuvinte – „se lăsă greu pe speteaza de bambus adus din/ Republica Bambusiană / şi se deşurubă făcând gât. luă la ochi/ împletitura/ de papură adusă din Papua-Noua Guinee” (Speteaza de bambus a scaunului de papură pe trei picioare de ceară). În unele poeme, autorul construieşte adevărate cavalcade de elemente – o autodiagnosticare pentru definirea statutului liric, credem noi – „lustrele. curcubeele. sărbătorile. pâinea/ şi sarea. dulcele şi amarul. aerul cel mai curat./ fructul cel mai gustos. laptele de pasăre/ şi cântecul mierlei” (Refugiul din literă), dar se autopersiflează, evident, tot liric, dezvăluind turmentările poetului în faţa creaţiei – „mai întorsesem un poem pe toate părţile,/ călca de sus ca un ochelarist cu lentilele sparte,/ câtorva epitete le căzuseră dinţii” (Cea mai fericită zi), „azi-noapte, azi-dimineaţă, acum! acum! acum!/ poemul meu se decalibrează, o ia razna,/ rimele cataSTROFEI se aşază singure la clocit şi/ mie/ îmi vine să vomit după micul dejun,/ să arunc pe fereastră LG-ul, să ies în calea/ vârtejului,/ să fac praf scările blocului din care moartea/ nici măcar nu mai coboară în stradă, / ci se azvârle.” (Violoncelul din colţul camerei). Uneori, poetul pare să recurgă la teme recurente registrului meditativ – „şi uşile se-nchid, pericoloso e mergând/ pe scară. au mai căzut, dar urcă/ şi n-ai grijă,/ te vei trezi ajuns în altă gară” (Mersul trenurilor care nu mai vin), ca imediat apoi să ne surprindă prin tururi de forţă, baroce beţii de cuvinte reliefând o lucrătură de mare migală şi efect liric, chiar dacă ermetic în idee – „privelişti de vis (paradigmă hermeneutică),/ fanfare de heruvimi milităroşi dând onorul –/ nimănui şi cuiva./ la primul clic rectiliniu din întunecatul slikan,/ ele îşi/ei se. şi Expres-Ray incendiază/ terasamentul/ în lipsa oricărei staţii de avarie dintre cele/ pe care le ştim. (Expres–Ray).
„Claxoane şi fluturi” este un important eveniment editorial în lumea poeziei româneşti şi, sunt convins, va face deliciul tuturor iubitorilor acestui gen literar, căci „Capela Sixtină pe scăfârlia unui soldat care trage/ cu ţeava puştii îndreptată spre sine/ nu pare să aducă pacea voastră şi-a mea” (poemul omonim).