Acad. Răzvan Theodorescu ia pulsul clinic al ţării (II)

0
159

La 29 martie 2004, România a aderat la NATO şi de atunci s-a erijat în pion important pe flancul răsăritean al alianţei. Fosta bază de avioane ruseşti de la Deveselu a devenit scut antirachetă cu dotare americană. La 1 ianuarie 2007, România a devenit membră cu drepturi depline a Uniunii Europene şi întreprinde eforturi pentru integrarea în spaţiul Schengen. Cu toate fisurile şi inechităţile inerente dintre statele membre ale Uniunii Europene, ţara noastră priveşte spre Vest şi doar în clipe de îngrijorare spre Est.
În interviul din Evenimentul zilei, datat 24 august, acad. Răzvan Theodorescu surprinde printr-o altă viziune, nu înainte de a readuce în discuţie că aparţinem unei structuri latine (individualism acerb) şi orientale (spirit de turmă): ”Şansa noastră este că suntem la marginea Uniunii Europene. În momentul în care UE va dispărea, noi vom fi elementul de legătură între resturile Uniunii şi Asia, care este marea putere emergentă. Noi avem nevoie – şi toţi imbecilii urlă când aud asta – de relaţii bune cu Rusia, de relaţii bune cu Turcia, cei doi mari jucători din afara UE. Sunt mari jucători demografici aceste foste imperii. Noi avem nevoie de China, de Japonia, de lumea aceasta a Pacificului, care se ridică. Lumea Atlanticului apune, iar cea a Pacificului se ridică”. Mă abţin să evaluez câtă cultură politică incumbă citatul şi nici nu am instrumentele necesare, probabil că destulă. Dar… ”Accederea în NATO şi în Uniunea Europeană n-au fost realizate de noi. A fost nevoie de noi în NATO, iar în Uniunea Europeană am intrat, ca şi bulgarii, împinşi de la spate”. Posibile adevăruri cumplite după 13 ani de partizanat NATO şi 10 ani de bâjbâială europeană, ba cu Brexit, ba cu ”mai multe viteze”, contrafactual pentru o Românie care în multe privinţe bate pasul pe loc sau, şi mai rău, dă cu spatele. În singularitatea sa, acad. Răzvan Theodorescu nu e unica voce care distonează în corul europenismului ce se vrea întins din Gibraltar în Ural. Pentru noi însă, parafrazându-l pe poetul oltean vizitat, pe la apus, de Fericire, spusele ”vin prea târziu”. Românismul modern, în care nu încape mai puţin europenism, nu pare sedus de valorile orientale pe cât acceptă să fie sedus de cele occidentale. E de lucru şi în China şi în Japonia, şi în Arabia Saudită, dar conaţionalul preferă s-o întindă tot spre Germania, Italia sau Spania. În State, cu atât mai motivat. În Occident i se pare hipnotic, visează cu ochii deschişi, în Orient i se pare exotic, ţine la o excursie, două. Poate că, în cele din urmă, NATO are nevoie de noi pe câtă nevoie avem noi de NATO, de americani, mai pe şleau, care se arată şi astăzi în somnul de veci al înaintaşilor noştri.