“Muică, toţi suntem un neam”

0
542

Între cei ce l-am cunoscut pe Virgil Carianopol, autorul “Cântecelor olteneşti”, există un pact mutual, un consens neparafat, de a-l evoca ori de câte ori vine timpul. Ca acum, bunăoară, el fiind născut la 29 martie 1908, în Caracal. Opera, care cuprinde peste 30 de tomuri – lirice, povestiri pentru copii şi două volume “Scriitori care au devenit amintiri”, i-a inspirat, constant, pe mulţi dintre “oltenii săi” (expresie predilectă) în a o relua exponenţial. Mă refer la poetul şi criticul literar Paul Aretzu, la istoricul Dumitru Botar, la poetul şi criticul literar Corneliu Vasile, la poetul Nicolae Rogobete, toţi din Caracal, la prozatorul, editorul şi criticul literar Constantin Voinescu, din Slatina ş.a. Trăitor în Bucureşti, însoţit în peregrinări de confraţi iluştri (nu mă opresc decât la Ion Potopin şi Mihail Drumeş), oraşul natal l-a primit de fiecare dată cu braţele deschise, la casa de cultură, pe scena Teatrului Naţional, în şcoli şi licee. Ca şi pe ceilalţi truditori ai scrisului, fiecare impresionând prin stil, talent, personalitate, prin modul distinct de a fi şi de a însufleţi asistenţa. Un vot al publicului, cum se obişnuieşte astăzi, ar fi mers totuşi, în 99 la sută din cazuri, în contul său. Îmi explic empatia prin simplitatea incantatorie şi esenţializată ideatic a “liricelor” şi “cântecelor” (olteneşti, româneşti), sentiment care, în subsidiar, nu era doar al lui: “Mi-a bătut în poartă Fericirea/ Şi intrând în curte m-a strigat./ Eram dus alături cu iubirea./ A-nchis poarta iute şi-a plecat. (…) Mi-a bătut în poartă şi Necazul./ Eram dus departe. Liniştit,/ S-a întins pe ţolul de la uşă/ Şi m-a aşteptat până-am venit”. Într-un cântec închinat primăverii, “Aruncă ziua peste tot cu vrăbii”, “Îşi scot strămoşii degetele-afară/ De ghiocei, de crini, de toporaşi”. Într-un altul, lesne recognoscibil, nu încape vorbă: “Muică, toţi suntem un neam”, “Dacă n-aveam Jiu de soi,/ Trăgeam Oltul mai la noi”. Jiul şi Oltul, în altă conotaţie, pentru că sângele apă nu se face, le-a tras la Cenaclul “G. Călinescu” al Academiei, coordonat de Ion Potopin, romănăţean şi el. Pe detractori şi uzurpatori îi amenda drastic: “Vă spun lui Eminescu”! În rest, bună pace. Am fost laolaltă în spectacole cu public pe felie, iar unul dintre ele a avut loc la finele lui ‘82, pe scena CCS din Slatina. Maestrul a dat glas versurilor sale urmărite ochi şi urechi, a mulţumit şi a cinstit evenimentul cu o lacrimă premonitorie. În 1984, pe 6 aprilie, când tot primăvara a închis cercul, avea să ne părăsească. Noi continuăm să citim din Virgil Carianopol ca dintr-un spiritus loci referenţial: “Îmi e mai scump un sat din România/ Decât oricare Londră sau Paris”.