Nu, nu este vorba despre construcţia controversată prezentată pe planşe în mass-media şi care mai are puţin şi este finalizată.
Spun încă de la început că acest editorial nu este un atac, ci punerea pe tapet a unei situaţii pe care o tot ascundem de prea mult timp. Pentru destui poate părea proiect science-fiction, dar garantez că dacă raţionalizăm câteva minute, cu logică şi voinţă, vedem că se poate pune în practică.
Astăzi, în România sunt peste 18.300 de lăcaşe de cult pe care le gestionează Biserica Ortodoxă Română.
Până aici nimic nou, nimic în neregulă, dar să privim mai în profunzime.
România are, după puţinele date oficiale făcute publice, peste 35.000 de copii în centrele de plasament. Ştim că viitorul acestor copii este incert, dramatic de multe ori. Metodele de educaţie utilizate în sistemul instituţionalizat, încercările de împlinire afectivă şi emoţională pentru formarea unui adult echilibrat, care să asigure acestor copii un traseu lin în viaţă, atât profesional, cât şi spiritual, demonstrează deficienţe grave.
Dacă am avea curajul să se facă publică o statistică cu numărul acestor copii ajunşi adulţi care duc o viaţă cât de cât normală, cred că ne-am înspăimânta.
Dar ce legătură au bisericile cu copiii orfani?!
Să facem o legătura constructivă!
Rolul Bisericii este să îndrume spiritual şi, cum spune Sfânta Scriptură, să răspândească iubirea şi ajutorul aproapelui. În acelaşi timp, rolul social al Bisericii Ortodoxe este destul de precar sau poate aşa mi se pare.
Majoritatea copiilor orfani sunt desprinşi prin modul instituţional de trai de iubire şi dragoste, să nu mai vorbim de pregătirea profesională, cât şi de integrarea în societate. Ei pleacă din start cu un mare „handicap” atât psihologic, cât şi de natură materială.
Acum, să vă prezint „science fiction”-ul.
Ce ar însemna ca fiecare biserică să adopte un copil!?
Când spun ”să adopte” nu mă refer la modul birocratic, ci mai mult spiritual şi întru ghidarea lui. Ce ar însemna asta pentru acel copil şi pentru biserică, aş vrea să ne imaginăm… În primul rând, acel copil ar avea parte de iubire şi sprijin din partea enoriaşilor care aparţin de respectiva parohie. Imaginaţi-vă că preotul la slujba de duminică l-ar prezenta pe „Mihăiţă”, copil fără părinţi, şi ar spune: „Mihăiţă este copilul nostru şi toţi cei care vreţi şi puteţi să îl ajutaţi, să îi ghidăm paşii în viaţă, sunteţi bineveniţi.” Astăzi, sunt arondaţi ca statistică în medie 1.000 de români la fiecare biserică. Gândiţi-va ce ar însemna ca acei enoriaşi să-l cunoască pe „Mihăiţă” şi cât l-ar putea ajuta.
În primul rând, „Mihăiţă” ar căpăta identitate socială palpabilă, nu doar o cifră într-o statistică oficială. În al doilea rând, cu siguranţă, o parte din enoriaşi va dori să-l ghideze la şcoală, să-l cunoască, să stea de vorbă cu el, să-l ajute cu rechizite şcolare sau hăinuţe. În al treilea rând, crescând în sânul bisericii şi cu învăţăturile spirituale, „Mihăiţă” va avea repere în viaţă şi din punct de vedere psihologic s-ar putea integra mai uşor după împlinirea vârstei de 18 ani. În al patrulea rând, astfel, Biserica Ortodoxă Română îşi poate realiza şi rolul social pe care ar trebui să-l aibă, iar imaginea BOR ar putea fi spălată şi nu ar mai părea, cum prea des se întâmplă, doar o instituţie care aleargă după bani, aşa cum este prezentată în ultimul timp.
Exemplele benefice pentru toţi factorii pot continua la nesfârşit, nu trebuie decât să ne imaginăm în ce situaţie este astăzi „Mihăiţă” şi cum ar putea avea un alt traseu în viaţă doar cu voinţă din partea a trei entităţi (statul român, BOR şi enoriaşii). Ce este cel mai interesant este că nici statul, nici Biserica Ortodoxă nu ar avea cheltuieli în plus, nu trebuie decât să se ocupe de ghidarea şi asigurarea cadrului necesar realizării unui astfel de proiect.
Eu am convingerea că vor fi suficienţi enoriaşi care să îl ajute pe „Mihăiţă” cu toate cele necesare unui copil, cu iubire, apartenenţă şi integrare.
Un alt aspect important pentru stat este de luat în seamă pe termen lung: majoritatea copiilor abandonaţi, atunci când fac 18 ani, devin o povară pentru societate, mulţi dintre ei ajung pe diverse căi greşite.
Ştiu că pare pentru unii acest proiect scenariu SF, dar este unul realizabil. Dacă ne-am apleca puţin să despicăm în patru această idee, multe suflete de copii abandonaţi ar fi salvate, iar pentru societatea românească ar aduce doar beneficii. Am pus titlul „Catedrala Mântuirii Neamului s-ar putea construi într-o zi” pentru că adevărata catedrală spirituală pe care trebuie să o construiască neamul românesc trebuie să aibă fundaţia făcută din sufletele salvate ale copiilor orfani. Nu, nu sunt împotriva construcţiei pe care Biserica Ortodoxă Română o desăvârşeşte în anii aceştia, dar ce ar însemna ca exemplu în lume ca Biserica Ortodoxă Română să arate că face două “construcţii” în acelaşi timp. O catedrală simbolică materială şi o altă catedrală care să aibă ca fundaţie salvarea sufletelor care astăzi zac prin orfelinate şi aşteaptă iubire şi integrare?!
O ţară care are credinţă şi îşi respectă tradiţiile, patrimoniul cultural şi spiritual, este o ţară care are viitor.
P.S.: Personal, cred cu tot sufletul că se poate realiza un astfel de proiect şi dacă mai sunt cititori care cred în el… haideţi să ne dăm mâna!
Florentin Gust
