Valentin Giurcă, directorul Căminului pentru persoane vârstnice Craiova
„Acest cămin din Craiova este cel mai mare din ţară”

După reabilitarea completă a căminului pentru bătrâni din Craiova, directorul instituţiei, Valentin Giurcă, şi-a propus alte câteva obiective. Unele sunt pe termen îndelungat, de altele depinde traiul de zi cu zi al persoanelor instituţionalizate. Întrucât la finalul fiecărui proiect vine cu o nouă idee, Giurcă spune că acest lanţ de obiective creează dependenţă de ceea ce impune funcţia pe care o ocupă. Directorul nu s-a gândit nicio clipă să renunţe, deşi „lucrul cu oamenii nu e tocmai uşor”, ba mai mult, acesta vorbeşte despre ataşare şi latura afectivă a muncii sale.

0
8473

Reporter: Început de an, noi obiective. Care sunt cele mai importante obiective pentru anul în curs?
Valentin Giurcă: Ca în fiecare an, şi de această dată mi-am făcut un plan. După cum spuneam în urmă cu puţin timp, nu mai avem foarte multe lucruri de făcut la cămin decât să întreţinem ceea ce am realizat. Întrucât ne izbim în fiecare iarnă de povestea oamenilor din stradă, eu tot spun de ani de zile că vreau să fac o clădire în care să primim aceste persoane. Avem în curte o construcţie în care avem nişte ateliere şi încercăm să obţinem fonduri de la bugetul local pentru a o reabilita şi a deveni locuibilă pentru persoanele anterior amintite. Acesta ar fi planul principal pentru anul în curs. În rest, urmărim să facem o viaţă cât mai bună pentru bătrâni, să încercăm să îi mai plimbăm şi să îi scoatem din rutină.

Rep.: Întreţin bătrânii condiţiile de locuit, cele după renovarea completă?
V.G.: Sunt ceva probleme aici. Pe etajele unde avem secţiile de dependenţi şi semidependenţi sunt ceva probleme pe care cu ajutorul constructorului şi al primăriei încercăm să le îndreptăm. Aceste neplăceri nu ţin de bătrâni, ci sunt vicii ascunse ale constructorului, dar ni s-a promis o remediere.

„Salariul este net superior salariilor din 2012”

Rep.: Care sunt actualele probleme ale căminului?
V.G.: Legat de întreţinere, pe vechea structură, camerele unde stau persoanele dependente şi semidependente erau prevăzute cu faianţă pe pereţi. Acum nu mai avem voie şi s-a folosit doar lavabilă. Nu ştiu motivul modificării. Este foarte greu de întreţinut. Pereţii se murdăresc foarte repede, bătrânii merg sprijinindu-se de pereţi şi automat trebuie îmbunătăţit ceea ce înseamnă costuri destul de mari. Încercăm să căpătăm o derogare şi să punem din nou faianţă. Alte probleme tehnice nu mai avem, dar ca de fiecare dată trebuie să spun că mai avem de lucrat foarte mult la mentalitatea noastră. Am mai rezolvat din aceste probleme, legat de comportamentul personalului, dar mai avem. Eu am tot zis că dacă până acum ceva timp dădeau vina pe salarii, acum nu mai este cazul. Veniturile s-au aliniat la nivelul celor pe care le au salariaţii spitalului. Nu spun că se îmbogăţeşte cineva din salariul primit, dar salariul este net superior salariilor din 2012. Atunci le-am tot zis că dacă au crescut veniturile, este cazul să crească şi pretenţiile.

Rep.: Cum staţi cu gradul de ocupare? Sunt persoane pe lista de aşteptare?
V.G.: În prezent, stăm nesperat de bine. În perioada în care am lucrat aici am făcut-o cu bătrânii pe teren. Am comasat persoanele pe două etaje şi se lucra pe celelalte două. În acea perioadă a fost pentru prima dată când am oprit un pic internările, le-am întârziat un pic din cauza condiţiilor. Acum de când suntem în grafic cu totul şi de când oamenii au aflat despre condiţii, nu avem niciodată sub 305 bătrâni. Capacitatea maximă este de 320 de locuri. Legat de liste de aşteptare, de când sunt eu aici, nu am aplicat această strategie. Am auzit că au existat situaţii, dar la mine nu a fost cazul. Mai mult de o zi nu am întârziat cu o internare.

„Am reuşit şi am scos această limită de vârstă”

Rep.: Există o limită de vârstă pentru potenţialul beneficiari ai serviciilor căminului?
V.G.: A existat o limită minimă, astfel femeile trebuiau să aibă 57 de ani şi bărbaţii 63 de ani. Pe acolo pe undeva. Ulterior am găsit în lege o portiţă, am mers şi am explicat şi astfel am eliminat acest criteriu. Am făcut acest lucru pentru că ni se adresau foarte multe persoane cu pensii medicale, dar care nu aveau vârsta. Având acest criteriu, nu puteam interna, de exemplu, un om de 50 de ani. Am reuşit şi am scos această limită de vârstă. Important este să nu fie încadrat într-un grad de handicap.

Rep.: Cât mai este taxa?
V.G.: Taxa a fost mărită imediat după anul 2012 şi de atunci nu am mai umblat la ea. În 2012 era 600 de lei, acum este 700 de lei. Nu se pune problema creşterii ei, chiar dacă preţurile sunt mai mari. Avem un buget care ne permite să păstrăm taxa la acest nivel. Se asigură zilnic cele trei mese principale şi două gustări, în funcţie de ceea ce îşi doresc bătrânii şi de alocaţia zilnică. Se merge cu alocaţia de hrană, pentru o persoană, pe zi, până la 17 lei.

Rep.: Cum rezolvaţi problema cazurilor sociale?
V.G.: Avem un număr de 20 de cazuri sociale pe care le putem suporta, prin intermediul primăriei. Sunt bătrânii care au rămas fără locuinţă şi care nu au niciun venit. Pentru aceste persoane, primăria plăteşte integral taxa. Cele 20 de cazuri sunt permanente. Mai avem însă, mai ales în perioada de iarnă, acei oameni din stradă. În prima iarnă a mea, aici, am avut cam 85 de astfel de persoane, după care am considerat că este cazul să fim mai stricţi. Asta pentru că ei pun mari probleme, au tot felul de comportamente şi nu este bine pentru bătrânii permanenţi. Cei mai mulţi au probleme cu respectarea regulilor, ar vrea ca în timpul zilei să plece şi să vină doar seara şi tot felul de astfel de situaţii neplăcute. Tot reducând din numărul lor, am ajuns, în iarna acestui an, la un număr de 15 persoane.

„Avem şapte familii. Dumnealor locuiesc în garsoniere”

Rep.: Aveţi şi familii? Aţi avut cazuri de căsătorii încheiate aici?
V.G.: Avem şapte familii. Dumnealor locuiesc în garsoniere. Şi da, am avut şi căsătorii oficiate. A fost una în 2012. Nu am mers la starea civilă, evident, ci am chemat un ofiţer aici pentru încheierea actului. Familiile au un regim special, au camera lor. Cele două persoane căsătorite în 2012 nu mai au o stare de sănătate care să le permită să locuiască singure într-o garsonieră, dar au o rezervă. Deci, avem soluţii şi pentru astfel de cazuri. În total, dispunem de 40 de garsoniere. Întâmplător am aflat, mergând la colegii din ţară, că acest cămin din Craiova este cel mai mare din ţară.

Rep.: Printre cei cazaţi se află şi persoane care au avut, în trecut, un anumit statut, o profesie renumită?
V.G.: Aici avem oameni care au condus instituţii de trei ori mai mari decât cea pe care o conduc eu. Sunt persoane care au avut o poziţie socială foarte bună. Ei nu sunt bătrâni aruncaţi, aşa cum am tot auzit. Nu este cazul. Sunt oameni care au realizat că încurcă planurile familiei sau că nu se mai pot întreţine singuri şi atunci au venit la noi.

„În cazul celor cu Alzheimer nu se acordă bilet de voie”

Rep.: Cum se acordă acele învoiri pentru bătrânii care vor să iasă din cămin? Oricine poate beneficia de bilet de voie? Există o anumită perioadă de timp pentru care se acordă?
V.G.: Cei din Secţia independenţi au bilet de voie permanent, ceea ce înseamnă că între orele 8.00-22.00 îşi pot face programul cum vor. În cazul celor dependenţi se exclude, iar la semidependenţi se dă bilet de voie cu acordul medicului, asistentului social şi al directorului. În cazul celor cu Alzheimer nu se acordă bilet de voie. Dumnealor vor să iasă, mai ales că îşi văd colegii plecând. Foarte greu înţeleg că nu se poate. Am avut chiar o reclamaţie făcută la poliţie, trimisă prin poştă, noi fiind acuzaţi de sechestrare. În acest caz, chiar familia ne-a interzis să-l lăsăm pe om să iasă întrucât are probleme cu alcoolul. S-a dovedit ulterior că nu este cazul şi că omul are o problemă.

Rep.: Încă există acea mentalitate NU azil. Ce ar trebui să ştie omul despre acest loc? Care sunt avantajele cazării într-un azil?
V.G.: Înainte să ajung aici, şi eu aveam aceeaşi părere. Nu vă ascund acest lucru. Înainte de 2012, un bun prieten m-a rugat să-i aducem mama aici şi l-am ajutat. Am adus-o într-o stare de sănătate deloc bună. În momentul în care am devenit director, am mers să o caut şi am rămas surprins de progres. Dintr-o persoană care îşi petrecea timpul doar în pat, am găsit o femeie care se deplasa singură. Acesta este rezultatul căminului, a vieţii de aici. Aici sunt băgaţi în seamă, socializează, comunică fie cu personalul, fie între ei. Avem asistenţă medicală permanentă. Sunt mesele regulate şi activităţi care îi ţin mereu prinşi, conectaţi.

„Avem şase meniuri, unul normal şi restul pentru boli”

Rep.: În ce constă hrana celor cazaţi? Cine stabileşte meniul şi după ce criterii?
V.G.: Medicul şi asistentul dietetician stabilesc meniul pentru o săptămână. Sunt trei mese principale şi două gustări. Toate acestea acoperă necesarul caloric. De asemenea, când se stabileşte programul de masă se ţine cont de afecţiunile pe care le au bătrânii. Astfel avem şase meniuri, unul normal şi restul pentru boli. Baremul de plată este de 17 lei /zi. Deşi pare puţin, vă asigur că este suficient şi le asigurăm un meniu foarte bun.

Rep.: Vorbeaţi despre un club pentru vârstnici. Aţi realizat acest obiectiv?
V.G.: Avem acest club pentru vârstnici. Am avut un proiect ce are drept scop colaborarea bătrânilor din familie cu cei instituţionalizaţi, un proiect care a funcţionat şi nu prea. Apoi am dotat spaţiul cu calculatoare, am adus prin donaţii şi cărţi, cu ajutorul studenţilor de la Mecanică. Anul acesta chiar am făcut un brad din cărţi, bătrânii fiind foarte încântaţi. Acolo mai joacă table, remi, cărţi, practic îşi ocupă timpul.

„Ne-ar mai trebui oameni”

Rep.: Legat de organizare, personalul este suficient?
V.G.: La ora actuală suntem 162 de persoane, funcţionăm la capacitate maximă. S-au deblocat posturile şi nu mai este foarte rău. Nu ascund însă că ne-ar mai trebui oameni, dar vom vedea cum stau lucrurile în viitor.

Rep.: La „Dependenţi” este o problemă, probabil?
V.G.: Este o secţie nu tocmai uşoară. La un moment dat, nimeni nu voia să lucreze acolo. Pentru salariile pe care le aveau infirmierele şi femeile de srrviciu, chiar nu veneau. Această mărire de salarii a mai rezolvat problema. Indiferent că lucrează pe acea secţie sau cu persoanele dependente, salariul este la fel. Nu există diferenţe. Pornind de la această idee, m-am gândit să facă prin rotaţie, doar că, deşi este greu de crezut, doamnele care s-au obişnuit cu bătrânii dependenţi, care s-au legat poate afectiv de ei, refuză această rotire.

„Totul ţine de suflet”

Rep.: Se apropie 1 Martie, apoi 8 Martie. Pregătiţi ceva pentru bătrâne?
V.G.: Ca în fiecare an, vom face acţiuni specifice. Vom avea un spectacol, apoi voi merge cu colegii mei bărbaţi cu flori şi mărţişoare şi cu siguranţă vom avea vizitatori din rândul elevilor, preşcolarilor sau reprezentanţilor ONG-urilor.

Rep.: De ce ţine reuşita în acest domeniu, în funcţia pe care o ocupaţi la ora actuală?
V.G.: Totul ţine de suflet. În timp, te ataşezi şi nu poţi să nu acorzi atenţie activităţii şi oamenilor cu care lucrezi. În acest domeniu ajungi să îţi placă ceea ce faci. Mereu ai obiective noi, mereu găseseşti ceva nou de făcut şi astfel nu poţi renunţa uşor la ceea ce, pas cu pas, clădeşti.