280 de lei pentru „Bărbăţie şi Credinţă“

Doar trei oameni care au împlinit 90 de ani mai trăiesc în oraşul Berbeşti. Unul dintre ei, Mihai Dinică, a păşit în cel de-al 92-lea an al vieţii în ianuarie, dar încă munceşte cot la cot cu cei tineri. Este veteran de război, cu pensie de 280 RON,  adică 2,8 milioane lei vechi pe lună. O bătaie de joc pentru câte a păţit luptând pentru ţara lui. „Ce să mai spun, sunt mândru că am fost decorat, că am şi eu un capitol într-o carte dedicată veteranilor. Am şi o pensie de veteran de 2 milioane opt sute. E mică, normal că e mică. Unii care nici nu au văzut Revoluţia din 1989 s-au dat revoluţionari şi au de cinci ori mai mult. ”

„În ’41 am plecat la război“
Stă în faţa unui car pe care l-a umplut cu fân, deşi afară sunt peste 30 de grade. „Acum mai stau în casă până la 5.00, e prea mare căldură. Apoi mă duc la câmp, mai am multe de făcut pe acolo”, ne spune nea Dinică. Berbeşteanul ne invită în casă: „Nu am eu lux, dar putem sta la o masă să vorbim. Numai să mă aşteptaţi un pic, să bag calul în grajd şi căruţa în curte”. Mihai Dinică se spală repede pe faţă şi îşi începe povestirea: „În anul 1939 am plecat în armată, atunci nu te jucai, era obligatorie. Am fost la Institutul de Geniu din Râmnicu Vâlcea şi doi ani mai târziu, pe 18 iulie 1941, am plecat pe front. Am luat căruţele şi caii cu noi, ne-am îmbarcat în trenuri, în vagoane de marfă, la Râmnicu Vâlcea, şi am ajuns la Prut. Acolo lupta era în toi. Antonescu a dat celebrul ordin de a trece Prutul, dar a fost foarte greu. Ruşii erau bine mobilizaţi, aveau cazemate şi trăgeau în permanenţă. Pe Prut pluteau românii morţi ca spicele de grâu. Ne era foarte frică, eram îngroziţi. Am avut noroc cu un moldovean. A venit şi ne-a spus pe unde o putem lua, era o moară la câţiva kilometri mai jos. S-a făcut pod de vase peste Prut, am trecut şi i-am încercuit pe ruşi, aşa s-a câştigat bătălia de la Prut. Au fugit şi i-am urmărit până la Nistru.”

„Mi-au murit colegii în braţe“
Aventura lui Dinică a continuat pe pământ basarabean: „Ruşii s-au regrupat în Pădurea Ţiganca din Basarabia. Aveau acolo muniţia cât blocurile. Nu i-am putut scoate de acolo, erau mulţi, erau bine organizaţi. Am avut noroc cu nemţii. Au venit cu avioanele. Au aruncat în pădure cu butoaie cu benzină. A luat foc pădurea şi aşa i-am scos pe ruşi din cuibar. Iar au fugit, noi după ei. Am ajuns la Odesa, acolo s-au dat alte mari bătălii care au durat două săptămâni. Acolo au murit doi prieteni de-ai mei, din Berbeşti, Vrejescu şi Codrescu. Practic, mi-au murit în braţe. I-am lăsat acolo pe câmpul de luptă şi am făcut un semn, să ştiu unde sunt, la întoarcere. Apoi m-am întors după ei, i-am găsit şi i-am îngropat. Săracii de ei, au rămas pe pământ ucrainean… Eu şi în război îi învăţam pe toţi să nu omoare, doar să scoată din luptă. Să tragă la picioare, nu la cap, ruşii erau şi ei oameni ca noi. După luptele de la Odesa am fost decorat cu Ordinul „Bărbăţie şi Credinţă”

„Mămăligă şi cu lapte, România e departe“
Ajuns la 92 de ani, veteranul din Berbeşti îşi aminteşte în amănunt perioada petrecută la Odesa: „Am intrat în oraş, dar nu era ţipenie de om. Nimic, nimeni. Magazinele aveau uşile deschise. Intram şi luam tot ce doream. Nu era nimeni. După un timp, de undeva din pământ au ieşit două fete care aveau scris pe o pânză albă: „Trăiască armata română!” Le-am explicat că nu avem nimic cu oamenii, noi ne batem numai pe front. În două ore s-a umplut oraşul de femei, de copii şi de bătrâni. Ne-am înţeles bine cu ei. Ţin minte că vorbeam cu fetele, ştiau şi ele ceva română şi noi ceva rusă. Mereu strigau la noi: „Mămăligă şi cu lapte, România e departe”.

„În Caucaz, mâncam cu ruşii cot la cot“
Mihai Dinică îşi continuă povestirea şi îşi aminteşte cum au fraternizat cu adversarii din război: „După ce am cucerit Odesa, am plecat prin Crimeea în Caucaz. Acolo căram muniţia pe munte cu catârii aduşi de armata italiană, aliata noastră. Poate nu vă vine să credeţi, dar acolo am intrat în vorbă cu inamicii ruşi. Am ajuns de mâncam împreună pepeni, chiar pe linia frontului. Era o plantaţie mare de pepeni. Ce credeţi, că lor le convenea că este război şi că stau departe de familii? În Caucaz era programat să stăm mult timp, aşa că am început să ne organizăm, să ne strângem provizii de hrană. Nu a trecut mult timp şi am primit ordin să plecăm la Stalingrad, spărseseră ruşii frontul şi era nevoie de noi. Ne-am îmbarcat în trenuri şi am plecat…”

7.000 de kilometri pe jos, de la Stalingrad la Podul Iloaiei
Mihai Dinică a avut noroc la Stalingrad, a fost la un pas de moarte, dar Dumnezeu l-a ajutat şi a scăpat: „La Stalingrad era jale. Nemţii ne băgau pe noi în prima linie, ei fugeau, simţeau că pierdem. Ne-au încercuit ruşii, acolo am crezut că murim. Au reuşit să ne scoată dintre fronturi cu ajutorul unor avioane gigant. Am fugit care cum am putut, eram pe cont propriu, nu mai conta nimic. Nemţii aveau maşini şi părăseau locul cu rapiditate. Dacă încercai să pui mâna, să te agăţi, să scapi, îţi tăiau mâna. Uitaseră că suntem camarazi de luptă. Norocul meu a fost că aveam busolă şi o hartă. După mine s-au luat şi alţi vreo 20 de soldaţi români, au văzut că mă descurc cu orientarea. Am luat-o pe văi, pe unde nu puteau ajunge tancurile ruşilor. Am pierdut noţiunea timpului, nu ştiu cât am mers. Eram morţi de foame, de sete. Mâncam fân uscat, îl mestecam până puteam să înghiţim. Mai găseam cai morţi şi luam carne din pulpă. Noroc că aveam antrenament, când eram la şcoală mergeam pe fiecare zi 12 kilometri în izmene şi opinci. V-am spus, nu ştiu cât timp am mers, nu-mi mai simţeam nici picioarele. Nu mă gândeam decât la familia mea.”

„Fetiţa mea nu mă cunoştea“
Într-un final, omul a ajuns acasă, dar a mai trecut prin alte peripeţii şi a fost rănit: „În cele din urmă, am ajuns în România, la Podul Iloaiei, la Iaşi. Acolo luptele erau în toi. Nu ne mai luptam cu ruşii, acum ne luptam cu nemţii, se întorseseră armele. Nu mai rezistam la alt război, nu mai puteam nici fizic, nici psihic. Am fost rănit acolo, pe undeva a fost norocul meu. M-a lovit un proiectil şi mi-a spart rotula piciorului. Am fost lăsat să plec acasă şi am ajuns la Buzău, apoi la Bucureşti. Acolo am rămas fără ajutor, rănit în plin război. Ştiam însă că plec acasă şi mi-am adunat puterile. Ştiu cât am mers pe jos de data asta. Am mers 17 zile şi 17 nopţi, până am ajuns la Titu. Acolo am găsit trenurile care mergeau la Vâlcea. Am ajuns acasă, mai mult mort decât viu. Când plecasem în armată, mi-am lăsat fetiţa de două săptămâni. Nu am avut fericirea să o văd mergând pentru prima dată. Când am ajuns avea şase ani. Normal că nu a ştiut cine sunt, mi-a spus că tatăl ei a murit pe front…”

La luptă în tinereţe, pe muncă la bătrâneţe
Odată terminată povestirea din război, Mihai Dinică se uită la ceas şi îşi aminteşte că mai are multe de făcut, ziua nu e terminată: „Hai că am stat mult de povestit. Mai sunt multe amănunte, dar trebuia să stăm toată ziua”. Îl privim admirativ cum pleacă, sprinten, la muncă. Trebuie să muncească, altminteri, cum să trăiască din 280 de lei pe lună?