Comerţul cu lubeniţe, o loterie

Duminică, după-amiază, chiar aproape de seară, am spune. În Piaţa Centrală a Craiovei câţiva producători veniseră cu lubeniţe la vânzare. Nu dăduseră marea lovitură aşa cum poate s-ar fi aşteptat, dar, vorba ceea, mai e şi mâine o zi. O zi în care vor încerca să mai scoată câte o părticică din suma investită pentru înfiinţarea şi întreţinerea culturii de pepeni verzi. Cifrele investite par destul de mari, mai cu seamă dacă ţinem cont de modul în care decurge recuperarea lor. Dar să vedem, cu ajutorul unei femei din Dăbuleni, la cât se poate ajunge pentru a cultiva un hectar cu lubeniţe aşa cum se cuvine. „Trei milioane e numai aratu’, iar discuitu’ e un milion jumate. Folia pe care o întindem pe sol mai costă şi aia vreo zece milioane, seminţele costă trei milioane pachetul cu o mie de bucăţi şi la un hectar intră vreo şase mii. Paharele în care punem seminţele le cumpărăm şi cumpărăm chiar şi turba, că nu mai vor seminţele să răsară în pământ de-al nostru. Sacu’ de îngrăşăminte complexe s-a vândut cu 1.400.000, iar cel de azotat cu 750.000 de lei. Tot intră câte şase saci de fiecare, dacă vrei să faci recoltă bună. Acum a mai scăzut preţu’ la azotat, e doar 600.000 sacu’. În plus, trebuie să irigăm de câte ori este nevoie, pentru că altfel nu facem nimic“, ne spune Ileana Iliuţă, în vârstă de 30 de ani. Aratul şi discuitul costă 450 de lei, folia 1.000 de lei, seminţele 1.800, paharele 600, îngrăşămintele aproape 1.300. Aşadar, la prima strigare, cheltuielile sar de voie de 5.000 de lei fără a mai lua în considerare irigatul şi munca fizică.

Trei vândute, trei refuzate
Ileana Iliuţă a venit de vreo două zile în piaţă şi zice că vânzarea nu prea merge. „Mai vine câte o doamnă rujată, machiată, aranjată, mă pune să înţep o lubeniţă şi dup-aia zice că n-o ia. Ba zice că nu e roşie, ba zice că nu e dulce. Dacă o vede roşie, poate nici n-o mai gustă că zice că e bună. Nu toată lumea le cunoaşte care sunt bune şi care nu. Nu trebuie să fie neapărat roşii ca să fie dulci. Dacă ar fi să mai fie din alea cu miezul galben, cum erau odată, ar zice oamenii că sunt crude şi că râdem de ei“, povesteşte femeia. Alături, o concitadină de-a Ilenei face bilanţul zilei: „Eu vândui trei lubeniţe şi mai îmi refuzară alte trei. Una avu nouă kile jumate, alta opt kile jumate şi alta şase kile. Ştie cineva că noi suntem împrumutaţi în bancă să putem să muncim pământu’? Dacă mai dă şi piatră cum a dat acuma, nu ne alegem cu nimic“. În plus, adaugă femeia, cumpărătorii par afectaţi de criza economică: „Unii dintre ei se uită şi spun că ar cumpăra, dar nu au bani. Cred că din cauza crizei fac aşa“.

„Când vine zăpuşala, parcă mai tare muncesc“
Spuneam că în cei 5.000 de lei calculaţi mai sus (50 de milioane de lei vechi adică) nu intră munca fizică. Iată ce spune producătoarea ce vrea să rămână în anonimat despre acest aspect: „Dacă ar fi să mai luăm şi oameni la muncă, nu ne-am mai alege cu nimic. Păi, omu’ vrea 400.000 de lei (40 de lei noi) şi pachetu’ de ţigări. Cu ce mai dai pe mâncare şi pe băutură ajungi la 700.000 de lei. Păi, unde am ajunge? Eu mai bine muncesc singură. Mă duc la câmp şi zic că să fac treabă pe răcoare până când vine zăpuşala, ca să plec acasă. Da’ când vine zăpuşala, parcă mai tare muncesc că zic să termin o dată de săpat. Mă sună copiii şi mă întreabă ce fac. Le spun că stau, că dacă le-aş spune că sap pe căldură ar veni să mă ia acasă“.

Înainte era mai bine
În altă ordine de idei, femeia spune că mai mult îi plăcea viaţa de dinainte de decembrie 1989. Şi asta pentru că era mai linişte. Deşi lucra la colectiv, puţinul pe care îl primea pentru munca prestată era suficient: „Eram toată ziua pe câmp şi munceam. Ne dădea şi nouă ce ne dădea acolo. Puţinu’ ăla pe care ni-l dădea era de ajuns. Acuma muncim toată ziua şi parcă nu ne mai ajunge. Dacă nu ar fi noapte, cred că nu s-ar mai odihni oamenii“. Cât despre puterea de cumpărare, nu ar mai fi multe de zis. De zece lei grei, femeia a cumpărat un pahar cu smântână, două-trei felii de salam, o pâine şi... „parcă mai luai ceva“.

„E posibil să nu scoatem nici ce am investit“
Pentru a-şi vinde marfa, producătorii sunt nevoiţi să aştepte zile întregi, indiferent că trebuie să îndure căldura insuportabilă sau ploaia rece, cum s-a întâmplat la finele săptămânii trecute, şi să doarmă sub cerul liber. „Cheltuim atâţia bani şi nu se ştie dacă îi recuperăm. Dacă e un an bun, scoatem ceva, dacă e ca ăsta, e posibil să nu scoatem nici ce am investit“, spune Ileana Iliuţă. Şi dacă ar fi să scoată o sută de milioane de lei vechi, adaugă femeia, tot nu ar fi mare lucru, dacă ne gândim că, practic, asta este munca unei familii pe un an întreg. Şi apoi, dacă scădem investiţiile, rămânem cu mai puţin de un salariu minim pe economie lunar.