Agricultorii neîncrezători în „oferta“ guvernului

Aşadar, ţăranii îşi vor putea depozita grâul în silozurile autorizate de o comisie a Ministerului Agriculturii. Certificatul primit de la siloz poate fi folosit de agricultori în vederea contractării unui credit de la o unitate bancară. Creditul urmează a fi girat de Fondul de Garantare a Creditului Rural, iar valabilitatea certificatului de depozit este de un an. În acest timp, agricultorul poate aştepta ca preţurile la produsele agricole să crească pentru a-şi putea achita ratele.

Măsura nu dă bine la... cei mici
Micii agricultori nu par a fi prea încântaţi de măsura guvernamentală, apreciind că după un an de muncă s-ar putea alege cu praful de pe tobă. Şi asta pentru că preţurile practicate de stat în acest moment nu au darul să-i încurajeze. „E bine şi nu e bine. Ar fi bine dacă ar veni un expert înainte şi ar evalua cultura. Dar după ce am recoltat deja grâul, să duc producţia nu e bine. Păi, în aceste condiţii ar trebui să plătesc însilozarea, să plătesc asigurarea şi eu cu ce m-aş alege? Ca să întreţii  cultura de pe un hectar de grâu costă cel puţin 22-23 de milioane de lei (n.r. 2.200 – 2.300 de lei noi), iar noi am scos de pe un hectar şi jumătate cinci tone de boabe. Asta înseamnă aproape trei tone şi jumătate la hectar. Cu 3.500 de lei (n.r. – 35 de bani noi) pe kilogram, abia dacă se recuperează jumătate din cheltuieli. Ce să mai vorbim de munca depusă?“, spune Ion Marcel Zăman, în vârstă de 41 de ani, din satul Izvor al comunei Şimnicu de Sus.

Ce-i în mână nu-i minciună
Mergem mai departe şi întâlnim câteva femei care pun în saci cantitatea de grâu obţinută de pe un petic de pământ, de pe vreo 30 de ari adică, după cum ne asigură ele. Nici acestea nu ar fi de acord cu ordonanţa guvernamentală care le permite agricultorilor să gireze cu „bucatele“ adunate după un an de muncă. „O fi bună, da’ pentru noi nu mai e bună, pentru că suntem bătrâne. Şi chiar dacă nu aş fi bătrână, tot nu aş da grâu’ din bătătură. Cu ce aş creşte păsările şi animalele şi eu ce aş mânca un an de zile? Nu se ştie ce-o fi la anu’. S-o mai face ceva, nu s-o mai face? Nu ştim ce-o fi până la toamnă cu porumbu’ dacă s-o face sau nu, da’ până la anu’. Eu am grâu de anu’ trecut şi o să-l duc acu’ la moară să fac făină, iar pe ăsta de acuma îl ţin să-l macin la anu’“, spune Maria Maria (sau Maria de două ori – cum se prezintă, zâmbind, femeia), în vârstă de 78 de ani. Femeia spune că în acest sens încearcă să facă economie.

„Mai pierdem şi ce avem“...
Nici vecina sa, Maria Dobrin, în vârstă de 74 de ani, nu şi-ar da boabele din hambar pentru a face credit, nici în ruptul capului. Şi nici cu banca nu s-ar încurca: „Nu iau (n.r. – credit) orice-ar fi. Mai bine stau eu cu boabele aci că şi-aşa nu e cine ştie ce pricopseală. Din 30 de ari, dacă or fi 60 de baniţe (n.r. – aproximativ 900 de kilograme). Mai pierdem şi ce avem. Nu mai avem noi treabă cu banca de acum înainte. Noi avem treabă cu popa, că suntem bătrâne (n.r. – se gândeşte deja la trecerea în lumea drepţilor)“. Şi pentru că a venit vorba de „popă“, să spunem că e o vorbă, neoficială, ce-i drept, potrivit căreia „popii“ se nasc cu trei mâini dintre care două de luat şi una de dat, iar pe parcurs cea de dat zice-se că se usucă. Raportându-ne la comentariile făcute de către ţăranii autentici, adică la cei care duc greul muncii din agricultură, pe marginea ajutorului acordat de către stat, parcă ne vine să ne întrebăm dacă nu cumva şi statul român s-a născut cu trei mâini?!