Şi ei au fost mici...

Vicepreşedinţii CJ Dan Mogoş şi Cristinel Iovan, alături de consilierii judeţeni Oana Bică şi Cosmin Vasile, ne-au intrat în joc şi şi-au depănat amintirile. Pe fiecare dintre ei l-am rugat să ne povestească prima amintire, să ne spună meseria pe care şi-o dorea pe vremea când încă avea dinţi de lapte, să-şi toarne învăţătorii care l-au altoit sau să ne descrie prima iubire. Ce a ieşit, în rândurile de mai jos.

Primul pas la „Alunelu’Mi-a furat parteneru“
Conform specialiştilor, primele amintiri le avem undeva între trei şi şase ani. Cei chestionaţi de noi au fost, cu siguranţă, nişte copii năzdrăvani. Un exemplu grăitor este miniincendiul provocat de „vicele” CJ, Cristinel Iovan. „Eram la bunici, ei au avut grijă de mine mai mult timp. Aveam vreo patru ani. Într-o zi, am fost lăsat singur, am aprins o cutie întreagă de chibrituri şi am făcut un foculeţ pe canapea. Cum era şi firesc, canapeaua s-a aprins, dar mătuşa mea, care era mai mare cu 10 ani decât mine, l-a stins. Când au ajuns bunicii a fost mare tămbălău, am fost pedepsiţi amândoi, mai ales mătuşa mea, considerată aproape adultă, deci responsabilă. Ani la rând mi-a fost interzis să mă apropii de chibrituri“, povesteşte râzând pesedistul. Nici liberalul Dan Mogoş nu a fost mai prejos. „Cred că aveam şapte sau opt ani şi făceam baie cu fratele meu, mai mic cu trei ani decât mine. Ne jucam cu nişte borcane de sticlă, aruncam cu apă unul în celălalt. La un moment dat, borcanele s-au lovit şi borcanul meu s-a spart, iar eu am ajuns la spital cu o tăietură urâtă la mână, unde a trebuit să fiu cusut. Nu-mi amintesc cu câte copci m-am ales, dar ştiu că a fost o tăietură adâncă“, povesteşte Dan Mogoş. O primă amintire mai puţin plăcută este cea a Oanei Bică, consilier judeţean. „La cinci ani şi un pic, eram la grădiniţă şi eram îndragostită de un băiat pe nume Mihai. Am fost tare supărată că la o serbare pe mine m-a pus educatoarea să dansez Alunelul cu altul şi pe el cu alta. Ştiu doar că eram îndrăgostită de el şi am fost tare supărată că a dansat cu alta. Tare aş vrea să-l găsesc acum... să râdem puţin“, şopteşte complice Oana Bică.

Dorina şi Dorin, margarină contra traforaj
Se spune că prima dragoste nu se uită niciodată. Prima strângere de mână, primul oracol completat, primul pupic. Întrebat în legătură cu prima persoană care i-a furat minţile, Cosmin Vasile n-a stat pe gânduri. „De iubit... doar soţia mea mi-a furat inima cu totul. Dar prima dată mi-a plăcut colega mea de bancă, din clasa I, pe nume Dorina. Ne-a pus învăţătoarea în aceeaşi bancă, pe mine mă mai cheamă şi Dorin, şi îi suna ei bine. Dorina scria cel mai frumos din toată clasa. Eu îi aduceam stilouri, că aveam de la tata, ea îmi aducea unt şi margarină, că tatăl ei era şef de alimentară, iar margarina nu se găsea nicăieri. Eu îi făceam la traforaj forme, jucării, ce voia ea, ea îmi făcea un fel de goblenuri. Mi-a trecut de ea abia într-a cincea, când mi-a plăcut de altă fată şi nu am mai stat cu ea în bancă“, a mărturisit, în cele din urmă, Cosmin Vasile. Colega de scaun la CJ, Oana Bică, a avut parte de o primă dragoste mai profundă. „Exceptând eşecul de la grădiniţă, cu Mihai, m-am îndrăgostit la 12 ani şi m-a ţinut până la 17. Andi se numeşte, vecin cu bunica mea, mai mare cu doi ani decât mine. A fost o iubire platonică, eram prieteni, ţineam unul la altul... Şi toate fetele erau moarte după el, iar eu eram tare mândră că eram favorita lui. Ne duceam la film, jucam volei, tenis, prin faţa blocului, pituluşul. Era frumos, ceva curat şi nevinovat... copilăresc... îţi dădea fiori doar o strângere de mână... sau o privire“, povesteşte, vizibil năpădită de nostalgie, Oana Bică.

Aviator sau mecanic? Musafir sau doctor de cai?
„Hmm... voiam să mă fac avocat... Mi se părea mie că aşa pot să salvez oamenii, aveam şapte, maximum opt ani. Până la urmă am făcut Facultatea de Drept, dar Secţia administraţie publică“, dezvăluie Oana Bică. „N-aveam gânduri de veterinar, judecător sau inginer. Voiam să mă fac mecanic de locomotivă, pentru că mergeam cu trenul şi era o mare plăcere, mă gândeam că şi condusul trenului e la fel de frumos. Apoi am trecut la faza în care mă vedeam un mare fotbalist. Printr-a şasea s-a spulberat şi visul cu fotbalul, când am văzut că nu prea mai pot să joc toată ziua, că aveam multe teme, comentarii la română, teme la mate“, se amuză Cosmin Vasile. În ceea ce îi priveşte pe vicepreşedinţii consiliului, meseriile părinţilor sau bunicilor au fost cele care le-au dat primele idei. „Era limpede că voi deveni aviator. Bunica lucra la Unitatea de Aviaţie şi-mi vorbea mereu de munca ei, mă lua cu ea uneori. Atunci când am văzut prima dată avioanele pe pistă, am rămas uluit. Şi acum încă sunt pasionat de avioane, mă fură întotdeauna un documentar legat de aviaţie“, ne-a povestit Cristinel Iovan. Colegul său, Dan Mogoş, este singurul dintre cei chestionaţi care şi-a îndeplinit visul. „De mic am vrut să mă fac medic. Nici nu concepeam altceva. Îmi amintesc cum am pus ochii pe dulapul cu medicamente al bunicului meu, care era farmacist, şi am văzut la el creuzete, hârtie de filtru, pahare Berzelius, pahare Erlenmayer, eprubete. Un întreg univers! M-a fascinat! Automat, ideea mea de a deveni medic a fost de neclintit“, a adăugat Dan Mogoş.

Iovan, tuns cu ciobul
Vicepreşedintele Cristinel Iovan, pe lângă bătaia pe care recunoaşte că a încasat-o la şcoală, a mai fost şi sluţit de directorul Şcolii Generale numărul 2. „În zilele noastre, dacă un cadru didactic s-ar purta cu elevii ca atunci, ar ieşi, cu siguranţă, mare tămbălău. Îmi amintesc cum scoteam cravata de pionier şi puneam în locul acesteia una de piele. Altădată am chiulit de la o oră împreună cu alţi patru colegi şi directorul ne-a scos în faţa şcolii şi ne-a făcut scări în cap. Pe fete le-a iertat. Având părul ciopârţit, trebuia să mă tund la zero. Era mare ruşine să fii tuns  la zero, aşa că am preferat să merg de patru-cinci ori la frizer să îmi potrivească părul, până a crescut, dar la zero tot nu m-am tuns“, suspină şi acum Iovan, cu gândul la treptele din freza de pe atunci.

Microcipul de pe retină
Mărturisirea lui Dan Mogoş legată de tainele cititului este, fără doar şi poate, demnă de a sta pe primul loc: „Abia aşteptam să ajung la şcoală să învăţ să citesc. Îmi plăceau foarte mult poveştile şi îi rugam pe toţi să-mi citească. Eram convins că au ceva, un fel de aparat, pus pe ochi, cu ajutorul căruia citesc. Eram convins că la şcoală voi căpăta şi eu ceva pe ochi, cu ajutorul căruia voi citi“, a conchis Dan Mogoş.