De la Verdasco la Petrea

5 ore şi 14 minute a durat semifinala de la Australian Open, dintre Rafael Nadal şi compatriotul său Fernando Verdasco, scor 6-7 (4/7), 6-4, 7-6 (7/2), 6-7 (1/7), 6-4. Ultima minge a fost o dublă greşeală sau ultima picătură de energie stoarsă pe un final epuizant, în cea mai nudă expresie posibilă.
Deschid paranteza şi nu pot, comparativ cu noi, românii, decât să mă mir de unde răsar atâţia tenismeni strălucitori, precum acest Verdasco, fiindcă, în ceea ce-l priveşte pe Nadal, eram deja familiarizaţi. Sigur că don Fernando, care sună precum în romanele lui Saramago (portughez, adică tot de pe acolo), are şi el biografia lui, uşor de găsit pe internet. Dar nu despre asta e vorba. Fiindcă oricât ai căuta acolo, nu vei da de un tenismen român ajuns într-o semifinală de Mare Şlem şi încă de calibrul lui Verdasco. De la Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, drumurile noastre toate nu au mai surprins vreun tenismen călătorind ca favorit spre marile competiţii ale lumii.
Am închis paranteza, reiau: 5 ore şi 14 minute s-au duelat la fileu Nadal şi Verdasco. Specialiştii în biomecanică şi nu numai ar umple cărţi întregi cu ceea ce s-a văzut la Melbourne în această partidă de pomină. Mă gândeam, pe retururile ca din tun ale unuia sau altuia dintre semifinalişti, câte minute se află în contact cu obiectul muncii un jucător de fotbal şi, mai ales, ce face cu el. Din cele 90 de minute, plus prelungirile, doar vreo 70 figurează ca active. Restul e timp pierdut. Împărţiţi aceste 70 de minute la 22 de jucători şi rezultă, matematic, despre ce e vorba în propoziţie.  Treceţi pe partea de imagine şi de câştiguri în bani, pentru a face diferenţa. E adevărat, Serena Williams, câştigătoarea de la Australian Open, şi-a rotunjit averea până la 23 milioane dolari. Mult prea puţin însă comparativ cu marile vedete din fotbalul mondial. Dacă Nadal şi Verdasco pot rezista timp de 5 ore şi 14 minute, într-o partidă de tenis, Petrea şi Ghionea, handbalişti de naţională, se sufocă după 40 de minute, când cei doi iberici abia îşi termină încălzirea. Una dintre explicaţiile numeroaselor ratări de pe semicerc şi ale căderilor psihico-fizice, începând cu fatidicul minut 40, m-a obligat să revăd filmul. S-a spus că au contat în economia partidelor cei 14 ani de absenţă ai naţionalei de handbal masculin la un turneu final. Posibil. Şi totuşi. Iată o secvenţă de film desprinsă imaginativ de la recentul Campionat Mondial din Croaţia. Ai noştri tocmai au primit un gol. Repunem, pasăm de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga în căutarea unei breşe. Cel cu mingea este îmbrâncit clar, se fluieră 9 metri şi jocul se reia. Alte faze, alte căutări, în fine pasă la pivot, singur, acesta se înalţă şi... stop! Într-o fracţiune de secundă, mintea sa a prelucrat că timp de 14 ani noi am fentat handbalul. Şi atunci, într-un gest de mare moralitate şi nobleţe, în loc să trimită pe lângă portar, în gol, jucătorul se reculege şi şutează oriunde, numai pe spaţiul porţii nu.
Acesta e handbalistul român. Deocamdată. Numiţi-l cum vreţi, nu-i veţi greşi identitatea. Apropo, v-a plăcut semifinala Nadal-Verdasco?...