Stenogramele

În viziunea celor ce interceptează convorbirile telefonice, nu este exclus ca, în curând, să citim primele zece mii de pagini ale volumului „Bârfele Bucureştiului”, restul urmând să apară în volumele II, III etc. N-ar fi o bombă? Nu s-ar bate editurile pe o aşa afacere? Ce „Anna Karenina”! Ce „Prinţ şi cerşetor!” „Bârfele Bucureştiului”, în suc propriu, aşa cum le-a fătat mă-sa, iată marea lovitură! Te duci la litera A. Albulescu. Mircea. Sau la litera B. Beligan. Radu. Ia să vedem ce şi-au şuşotit aceşti monştri cârcotaşi pe seama colegilor din teatru, cinematografie şi televiziune.
Dat fiind că nimeni nu e mai presus de lege, în primul tom al „Bârfelor...”, tot la litera B, am da peste Băsescu Traian. În politică nimic nu este întâmplător, iar începutul „în această chestie”, cum zice Topârceanu, a şi fost făcut. Amintiţi-vă ce invective şi ce acuze grave aruncau pesediştii în direcţia pedeliştilor şi cu ce lapidări le răspundeau aceştia, doar-doar vor ajunge ei primii la ciolan. Sunt lucruri incredibile, dar adevărate. Teoria „operei deschise”, conform căreia la o a doua, la o a treia lectură, apar noi straturi de percepţie şi înţelegere, face minuni. „Indiscret în Oltenia” a publicat la vremea respectivă astfel de superbe declaraţii din partea politicienilor vremii, vă mai amintiţi, probabil. Reluaţi-le la refec în actualul context socio-politic marcat de criza mondială şi veţi vedea ce s-a ales de promisiunile electorale de atunci. Dacă încă nu v-aţi pus ştreangul de gât, dacă încă nu v-aţi aruncat pe fereastră, n-are rost s-o mai faceţi. În definitiv, viaţa, bună sau rea, merită trăită. Recitiţi acele pagini şi vă veţi distra mai copios decât lecturându-i pe Ilf şi Petrov.
Sigur că există diferenţe, măcar stilistice, între o declaraţie de presă şi o bârfă de şanţ spusă la telefon. În primul caz, ştii că vei fi mediatizat şi îţi asumi responsabilitatea. La telefon, adică în intimitate, cum ar fi în familie, gura devine mai slobodă, nu îţi mai cenzurezi pornirile. Crezi că nu te aude decât persoana cu care discuţi, mai ales că îţi împărtăşeşte şi ea sentimentele, ba chiar toarnă gaz pe foc. Limbajul e mai decoltat, mai colorat şi mai „naturel”, în ciuda dezacordurilor numeroase dintre subiect şi predicat sau, dimpotrivă, tocmai datorită acestora. Urmând exemplul Capitalei, astfel de „opere alese” de ce n-ar apărea în fiecare municipiu-reşedinţă de judeţ, apoi în oraşe şi orăşele, în comune şi sate?... Judecaţi singuri cât de lucrativ ar fi pentru investitori, în ce ţară de râs şi de voie bună am duce-o cu toţii. Aşa ne-am trezi, între altele, cu „Bârfele Craiovei” vol I, cu „Bârfele Craiovei” vol. II, fiindcă olteanul, în genere, nu stă cu ţânţarul pe limbă, îl scuipă odată cu prima înjurătură. „Craiova, mon amour”, e-hei, au apus vremurile acelea, trăim în neorealism, crima nu mai e o fudulie. De la „Craiova, mon amour” la „Craiova, mon omor”, pasul a şi fost făcut. Nu doar aici, în buricul Olteniei. România însăşi a devenit o „mică Sicilie”, cu arme care se descarcă singure.
Stenogramele date recent publicităţii şi vizându-i pe câţiva dintre investitorii din fotbal sunt nişte glumiţe de adormit copiii. Se înscriu în strategia de bibliotecă pentru toţi, ieftină ca prazul. Deschizi, te amuzi, bate miezul nopţii şi te culci bine dispus. Mă aşteptam ca instituţiile statului să meargă mai departe pe firul stenogramelor şi să surprindă flagrantul. L-au avut la îndemână, dar l-au scăpat ca pe un cartof fierbinte. Mai nou, se ocupă cu „Momente şi schiţe” de Caragiale, ediţie revăzută şi adăugită. Cam puţin şi cam subţire pentru Premiul „Serghei...” Nu Esenin. Gorbunov.