Rădăcini

Sâmbăta trecută, naţionala de handbal masculin a României a susţinut, în deplasare, un prim meci de pregătire cu Serbia. Partida s-a desfăşurat, clar, sub semnul echilibrului, luându-ne, măcar, după tabela de marcaj. Comentatorii de pe GSP ştiau ei ce ştiau şi au trecut la pregătirea noastră mentală. Serbia, n-ai ce face, este superioară reprezentativei antrenate de Ayhan Omer, casele de pariuri, deja antrenate în cotaţiile echipelor cu şanse pentru titlu la Campionatul Mondial din Croaţia (în perspectiva căruia ne-am războit de două ori cu vecinii noştri de dincolo de Porţi), au stabilit: 50/1 – Serbia, 500/1 – România.
Ca şi cum li s-ar fi transmis şi lor prin unde telepatice, „tricolorii” s-au jucat, neverosimil, cu două-trei ocazii de final şi, pentru că Serbia „oricum” le era superioară, au restabilit ordinea de drept. Au mâncat bătaie la două goluri diferenţă, adică „normal”, „de aşteptat din punct de vedere valoric”, „asta e”.
Observ, oarecum indignat, că rădăcinile mentalităţii defetiste, până când să iasă din podeaua sau din terenul de joc, sparg scoarţa din jur, fiind vorba în context şi de scoarţa cerebrală a analiştilor. Un Sabin Bălaşa sau un Vasko Taşkovski, care au expus şi în Craiova, ar ilustra adecvat această înfrăţire congenitală a regnului vegetal cu cel animal, omul fiind animalul superior. Dacă în sport, per ansamblu, ar funcţiona comparaţiile de acest tip şi, ca atare, n-ar avea rost să te întreci cu un adversar mai de temut, orice performanţă ar deveni un non-sens.
Am văzut în reluare, rezumativ, partidele de la Euro ale „tricolorilor” pregătiţi de Piţurcă. Fluierul de final nu părăsise încă lobul urechii şi am fost încântaţi să aflăm, în pofida scorurilor neconvingătoare, ce mari beneficii ne-a adus Campionatul European din Austria şi Elveţia. Cel puţin două dintre acestea m-au trimis în colţul acela de tărâm cu lămpi de gaz şi urşi primprejur. Recte: am căpătat experienţă, jucătorii noştri au văzut stadioane. Mircea (Sandu) însuşi mână-n luptă, avansând o idee periculoasă şi anume că Mutu şi ceilalţi vor aborda preliminariile Mondialului din 2010 cu o atitudine care din start îi va demola pe adversari. Ceea ce s-a şi întâmplat, ai noştri capotând lamentabil în faţa unora de la zice lituanieni.
Şi aici am avut de-a face cu o mistificare. O fi omeneşte să ratezi de la punctul cu var, mai ales că li s-a întâmplat şi altora mai breji ca tine, dar discuţia n-ar trebui să se poarte la acest nivel elementar. Un jucător profesionist execută penalty-ul ca să înscrie, nu ca să rateze nonşalant, pentru că, vezi Doamne, a comis-o şi Pele. Consolarea de după dezastru nu lipseşte din pedagogia unui antrenor, chestia însă e „înainte de...” cum s-a procedat. Până la impunerea lui Dobrin în fotbal, vreo zece ani ne-a încântat cu execuţiile sale Gheorghe Constantin, „Profesorul”. I s-a întâmplat şi lui să rateze decisiv, taman la un turneu olimpic, la Tokyo, când „Profesorul” s-a bâlbâit la tablă. Declaraţia sa, cu care şi-a încheiat de altminteri cariera, e o filosofie în toată regula. „Până aici, ratam una şi înscriam nouă, iar publicul mă aplauda. Acum, înscriu de nouă ori şi ratez o dată. Iar publicul mă huiduie!”.