Bruxelles, cu ochii pe apa noastră

Directiva-Cadru privind Apa a fost transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 310/ 2004 pentru modificarea şi completarea Legii Apelor nr. 107/ 1996. Această directivă oferă Comisiei Europene, statelor membre şi candidate posibilitatea de a coopera în cadrul unui nou parteneriat, bazat pe participarea tuturor părţilor interesate, pentru protecţia apelor interioare, a apelor de tranziţie, de coastă şi a apelor subterane, prin prevenirea poluării la sursă şi stabilirea unui mecanism unitar de control al surselor de poluare. Pentru a pune bazele unui control eficient al poluării apelor, Directiva prevede un obiectiv comun pentru toate statele care o implementează: atingerea quot;calităţii ecologice şi chimice bunequot; a apelor până în anul 2015. Aşadar, Directiva-Cadru privind Apa stabileşte clar termenul limită până la care apele trebuie să atingă un prag minim al calităţii, prin reducerea emisiilor provenite din activitatea umană, industrială şi agricolă.

Raport naţional 2004
Instrumentul de implementare a Directivei-Cadru, reglementat prin Articolul 13 şi Anexa VII, este reprezentat de Planul de Management al Bazinului / Districtului Hidrografic care, pe baza cunoaşterii stării corpurilor de apă, stabileşte obiectivele ţintă pe o perioadă de 6 ani şi propune măsuri pentru atingerea quot;stării bunequot; a apelor. În conformitate cu prevederile Directivei-Cadru 2000/60/ EC, statele dunărene trebuie să elaboreze Planul de Management al Districtului Hidrografic al Dunării. În acest scop, statele semnatare ale Convenţiei privind Cooperarea pentru Protecţia şi Utilizarea Durabilă a Fluviului Dunărea au stabilit ca Planul de Management al Districtului Hidrografic al Dunării să fie format din două părţi:

Partea A: Planul general ce cuprinde problemele de importanţă bazinală cu efecte transfrontaliere;
Partea B: Planurile naţionale de management ale ţărilor dunărene.

Planul de Management al Districtului Hidrografic al Dunării - Raport 2004 a fost elaborat sub coordonarea ICPDR, pe baza contribuţiilor naţionale, şi aprobat de miniştrii mediului din ţările dunărene reuniţi în cadrul Conferinţei Ministeriale care a avut loc la Viena pe 13.12.2004. În conformitate cu prevederile Legii Apelor 310/ 2004, Planul Naţional de Management al Apelor din România este format din 11 planuri de management bazinale. Autorităţile competente pentru elaborarea planurilor de management, conform Legii Apelor 310/2004, sunt Ministerul Mediului şi Administraţia Naţională quot;Apele Românequot;. Raportul naţional 2004 al Planului Naţional de Management al Apelor răspunde obligaţiilor de raportare la Comisia Europeana în conformitate cu prevederile Directivei-Cadru 2000/60 Articolul 5, Anexa II şi Anexa III referitoare la prima analiză şi caracterizare a bazinelor hidrografice. De asemenea, se furnizează informaţii despre progresele înregistrate pentru implementarea Articolului 6 şi Anexei IV privind inventarul zonelor protejate, precum şi progresele legate de Articolul 14 privind informarea şi consultarea publicului. Raportul 2004 al Planului Naţional de Management al Apelor din România, elaborat de Administraţia Naţională Apele Române, a fost avizat de Comisia Interministerială a Apelor, fiind aprobat de Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor şi transmis la Comisia Europeană în data de 22.03.2005. Pentru managementul integrat al resurselor de apă, comunitatea internaţională a recomandat guvernelor aplicarea următoarelor principii:

• principiul bazinal – resursele de apă se formează şi se gospodăresc în bazine hidrografice. Apa dulce este o resursă vulnerabilă şi limitată, indispensabilă vieţii, mediului şi dezvoltării societăţii. Gospodărirea raţională a resurselor de apă cere o abordare globală care să îmbine problemele sociale şi dezvoltarea economică cu protecţia ecosistemelor naturale. O gospodărire durabilă a resurselor de apă va integra utilizatorii de apă dintr-un bazin hidrografic;

• principiul gospodăririi unitare cantitate-calitate – cele două laturi ale gospodăririi apelor fiind în strânsă legătură, apare ca necesară o abordare unitară care să conducă la soluţii tehnico-economice optime pentru ambele aspecte;

• principiul solidarităţii – planificarea şi dezvoltarea resurselor de apă presupun colaborarea tuturor factorilor implicaţi în sectorul apelor: statul, comunităţile locale, utilizatorii, gospodarii de ape şi ONG-uri;

• principiul “poluatorul plăteşte” – toate cheltuielile legate de o poluare produsă diverşilor utilizatori de apă şi mediu sunt suportate de cel care a produs poluarea;

• principiul economic – beneficiarul plăteşte – apa are o valoare economică în toate formele ei de utilizare şi trebuie să fie recunoscută ca un bun economic. Eşecurile din trecut pentru recunoaşterea valorii economice a apei au condus la poluarea şi la exploatarea neraţională a resurselor de apă. Gospodărirea apei ca un bun economic reprezintă o cale importantă în realizarea unei exploatări eficiente şi echitabile, şi în conservarea şi protecţia resurselor de apă;

• principiul accesului la apă – în virtutea acestui principiu, este vital să recunoaştem că dreptul fundamental al fiinţei umane este de a avea acces la apă curată şi suficientă, la un preţ adecvat. Aceste principii fundamentează conceptul de management integrat al resurselor de apă, care îmbină problemele de utilizare a apei cu cele de protecţie a ecosistemelor naturale prin integrarea la nivel bazinal a folosinţelor de apă.