Popor fără… scaun

Deunăzi, un amic mi se plângea că, la firma la care lucrează, s-au împuţinat scaunele. Mobilierul vechi, deh, n-a mai fost înnoit de mult, dar nu asta e problema, ci faptul că salariaţii se bat pe un loc de şezut şi, ca în jocul binecunoscut, unii rămân în picioare. El se arăta mirat de atitudinea conducerii, dar eu l-am liniştit şi i-am spus că se vor rezolva lucrurile mai degrabă prin demiterea unor salariaţi decât prin achiziţionarea unor elemente de mobilier noi. A râs, dar eu chiar nu glumeam, pentru că asta mi se pare atitudinea „firească” într-o ţară nefirească. Pentru că „firesc” mi se pare gestul premierului de a nu se consulta cu preşedintele pentru numirea cuiva în funcţia de cel mai important ministru al ţării, de a nu-i răspunde la telefon – un gest copilăresc, sau de a persista în menţinerea unei crize în defavoarea interesului naţional. „Firesc” mi se pare şi gestul Noricăi Nicolai de a nu se delimita de o funcţie în care e compromisă din start din cauza unei nepoate cu apucături ilegale, căci ce ministru al justiţiei poate fi un om care a încurajat sau chiar a determinat, precum ştim, votarea frauduloasă în Parlament? În alte ţări, un astfel de politician ar fi compromis pe viaţă, dar acolo e alt „firesc”... Nu în ultimul rând, „firescul” nostru, naţional, se răsfrânge şi în atitudinea preşedintelui, care se plânge şi el, copilăreşte, că premierul îl sfidează şi nu vrea să stea de vorbă cu el şi care nu poate gestiona o criză politică naţională ce durează cam de mult timp. În fine, aştept ca acest „firesc” să fie taxat de electorat şi el să ia o atitudine, nu să aştepte rezolvarea din partea conducerii, altfel, toată această ţară nefirească va rămâne multă vreme în picioare. Prosteşte.