Avram bate la porţile Academiei

Lucrarea premiată constituie o prezentare bazată pe o amplă documentare a colectivizării forţate a agriculturii ţării noastre de către comunişti, începând cu promisiunile mincinoase că nu se va trece la cooperativizarea agriculturii şi terminând cu lăsarea în proprietatea ţăranilor a numai o suprafaţă de 250 mp, pe care trebuiau să încapă casa de locuit, magazia şi animalele.

Oprimarea ţărănimii
Reforma funciară înşelătoare din martie 1945, prin care guvernanţii pretindeau că vor împroprietări ţăranii cu importante suprafeţe de teren agricol, reprezintă punctul de pornire al volumului istoricului Cezar Avram. Pe baza documentelor, istoricul confirmă faptul că pământurile le-au fost smulse ţăranilor nu prin intrarea de bună voie în gospodăriile agricole, ci prin represalii de neimaginat, lucru recunoscut, cu jumătate de gură, chiar de către însuşi conducătorul partidului şi statului comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acesta a confirmat, în decembrie 1961, că peste 200.000 de ţărani, sub pretextul luptei împotriva chiaburilor, au fost condamnaţi pe nedrept în procese publice. Gheorghe Gheorghiu-Dej, stalinist notoriu, a aruncat vina represaliilor împotriva ţărănimii pe seama Anei Pauker, fără însă a explica şi cum de a devenit aceasta, din doritoare de dreapta şi apărătoare a chiaburimii, cum a fost iniţial, în cea mai mare parte oprimatoare a ţărănimii. Gheorghe Gheorghiu-Dej a omis să se refere la represiunile împotriva ţărănimii pe care personal le-a ordonat şi pe care le-a condus direct zelosul său acolit Nicolae Ceauşescu. Astfel de represiuni au fost coordonate de Nicolae Ceauşescu cu deosebită duritate în localitatea celebră, prin pornirea răscoalei din 1907, Flămânzi, şi în satul Curmătura, comuna Giurgiţa, judeţul Dolj.

„Eroii“ colectivizării doljene
Cezar Avram expune documentat legislaţia represivă din anii 1949-1962, prin care s-a asigurat colectivizarea forţată a agriculturii şi mulţimea de procese cu condamnări deosebit de dure aplicate ţăranilor care se împotriveau procesului. Cei care manifestau orice împotrivire, cât de minoră, chiar prin remarci aluziv dezaprobatoare, ajungeau în faţa tribunalelor care aplicau pedepse deosebit de dure, mergând în cazuri mai grave la pedeapsa cu moartea. Autorul prezintă o multitudine de acţiuni mai mult sau mai puţin organizate, dar în majoritatea cazurilor spontane, de împotrivire a ţărănimii faţă de colectivizarea forţată a agriculturii. Sunt prezentate numeroasele răscoale ţărăneşti împotriva agriculturii colectivizate forţat cum ar fi cele din Dăbuleni, Catanele, Pieleşti şi mai ales răscoala generalizată din comuna Ciupercenii Noi, judeţul Dolj, toate reprimate cu o brutalitate ieşită din comun. În acţiunea de reprimare a ţărănimii pentru vina de a nu fi predat statului ceea ce nici nu aveau, s-a evidenţiat în mod deosebit Ion Pohonţu, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, care pentru “meritele” sale în această acţiune a fost promovat cu gradul de colonel în Procuratura Generală, făcând parte din colectivul de procurori ce a întocmit rechizitoriul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, condamnat şi executat de comunişti. De la procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu i s-a tras lui Pohonţu şi scoaterea sa din cadrele Procuraturii, deoarece într-un birou al Ministerului de Interne, cu puţin timp înainte de proces, s-a pus la dispoziţia colectivului de procurori dosarul cauzei. În cadrul discuţiei, I. Pohonţu şi-a exprimat îndoiala faţă de corectitudinea unor probe, ceea ce a fost înregistrat de aparatura tehnică instalată în secret în acea cameră.

Indiferent de avere, tot chiaburi erau
Pe plan militar s-a evidenţiat procurorul Filimon Ardeleanu care, din orice remarcă minoră privind colectivizarea, făcea o crimă, cerând şi obţinând condamnarea la maximum de pedeapsă. Pentru atare “merite”, Nicolae Ceauşescu l-a promovat pe Filimon Ardeleanu procuror general al României, post din care a fost destituit în urma unei campanii mediatice a “Europei Libere”. Dacă a fost trecut la o pensie grasă, Filimon Ardeleanu, ca de altfel şi alţii ca el, nu a fost cu nimic deranjat pentru crimele pe care le-a comis împotriva ţărănimii. Deosebit de documentată, lucrarea lui Cezar Avram demonstrează prin exemple edificatoare rolul jucat de aşa-zisa Justiţie Populară, atât cea militară, cât şi cea civilă, în reprimarea ţărănimii, pentru că s-a împotrivit răpirii pământului pentru care luptase veacuri de-a rândul.
Autorul demonstrează cu exemple concrete că represiunea acestei pseudo-justiţii la ordinul partidului unic nu a fost îndreptată numai împotriva ţăranilor mai înstăriţi denumiţi chiaburi, ci şi chiar împotriva celor mai săraci, care în viziunea organelor represive deveneau chiaburi dacă se împotriveau colectivizării. Alături de organele represive şi cele de propagandă, la colectivizarea agriculturii a contribuit şi conducerea Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Patriarhul Justinian Marina, prin pastoralele sale şi prin mijloace de represiune spirituală, pentru astfel de fapte fiind decoraţi cu cele mai înalte ordine ale statului preoţi de tipul lui Eugen Rădulescu, fost comandant legionar şi apoi activist de frunte al aşa-zisului “Front al Plugarilor”, decorat în 1957 cu Steaua Republicii.
Ceea ce autorul demonstrează fără putinţă de tăgadă este faptul că, după ce în URSS şi în majoritatea celorlalte state socialiste a avut loc stabilizarea, în ţara noastră a continuat represiunea şi împotriva ţărănimii în cele mai brutale forme staliniste.
Prin lucrarea pentru care a fost premiat, ca şi prin întreaga şi vasta sa operă, Cezar Avram a demonstrat pe deplin că nu merită numai acest premiu, ci şi includerea sa în rândul membrilor Academiei.