Este “trebuie” noul cuvânt care ne defineşte?

Într-un oraş în care posibilităţile de a cunoaşte pe cineva nou într-o seară de joi sunt destul de reduse, în care parcă ne-am familiarizat unii cu alţii, este practic imposibil să nu dai peste cineva cu care chiar nu vrei să te întâlneşti. Cel puţin nu într-o seară de joi. Săptămâna trecută, am ieşit cu prietena mea Cătălina în pub-ul în care obişnuim să ieşim în fiecare început de weekend, unde toată lumea se pierde în aceleaşi melodii interminabile, printre multe căni de vin fiert… La un moment dat, am observat un grup de prieteni, desprinşi parcă din alt film, cum încercau să convingă două prietene, care clar nu erau genul lor, să li se alăture la masă. Unul din ei era genul de persoană cu care chiar nu mi-aş fi dorit să mă întâlnesc, deoarece îl cunoscusem cu ceva timp în urmă şi căruia “am uitat” să-i răspund la telefon, dar se pare că nu a fost suficient. După câteva minute, a considerat că este necesar să vină şi să-mi ceară unele explicaţii, însoţite bineînţeles de întrebarea “Tot singură?” Ce poţi să răspunzi la o astfel de întrebare? Poţi să minţi, să spui că de fapt eşti cu cineva, dar că nu e în momentul respectiv cu tine, sau poţi să spui adevărul, care duce, bineînţeles, la o altă întrebare incomodă: “De ce o persoană atât de drăguţă ca tine nu are pe cineva lângă ea?”. Poate şi întrebarea asta avea rostul ei… acela de a mă face să mă simt oarecum vinovată pentru faptul că nu am vrut să mă întâlnesc cu el. După ce am trecut de privirile de compătimire gen “Lasă, o să găseşti tu pe cineva căruia o să-i şi răspunzi la telefon”, tipul a zâmbit cu subînţeles, a făcut stânga-împrejur şi s-a alăturat prietenilor lui. Eu… am rămas cu întrebarea în minte… Oricum, se pare că dintr-o dată, noi, persoanele singure, am devenit punctul de interes al celor care privesc relaţiile ca pe o datorie morală, şi nu ca pe o alegere. Normal, din moment ce nu ai un iubit sau o iubită, eşti privit ca având ceva în neregulă, nu contează că ai o grămadă de prieteni în jurul tău, sau un job bun.
În timp ce mă gândeam la plusurile şi minusurile unei relaţii, am realizat că suntem din ce în ce mai puţini cei fără obligaţii… Pe stradă, în cluburi, în magazine, sunt tot mai multe persoane care vin cu perechea, dar fără prietenii cu care obişnuiau să se distreze altădată. Renunţăm la “eu” în favoarea lui “noi” atunci când avem o relaţie? Mi se părea un mit întrebarea asta, până când mi-am adus aminte că nu m-am mai întâlnit de câteva săptămâni cu unii din prietenii mei care între timp şi-au găsit pe cineva, şi care au considerat că este suficient să ai o relaţie perfectă şi amici de “ocazie” care, potrivit lor, cu siguranţă nu ar înţelege problemele de cuplu. Poate că e un fel de “război” secret pe care îl dau cei care au o relaţie, cu cei singuri… Probabil, de aici atâtea sfaturi despre locurile în care ar trebui să ieşi ca să-ţi întâlneşti jumătatea, cum să te îmbraci, ce fel de prieteni să ai, şi asta doar pentru a nu ajunge în situaţia de a fi un renegat printre renegaţi…
Aud tot mai des că “trebuie să am pe cineva lângă mine”, lucru impus parcă de alţii care sunt deja într-o relaţie, lucru care îmi lasă impresia că toţi ceilalţi ştiu ce e mai bine pentru mine. Oare am uitat că a fi într-o relaţie e o alegere şi nu un lucru care “trebuie”? E dragostea o necesitate? Sau cel puţin, un “bilet” pentru a te integra complet în societate? Poate că ăsta e şi motivul pentru care unele relaţii au o durată atât de mică… pentru că suntem împinşi de la spate să avem ceva ce nu ne dorim cu adevărat, doar pentru a fi priviţi de către ceilalţi cu ochi buni. E poate un fel de compromis pe care îl facem toţi la un moment dat… uităm de aceea ce ne dorim cu adevărat şi ne pierdem în dorinţele altora, în modul lor de viaţă. Când am încetat să privim ceea ce vrem noi? De când “trebuie” a devenit o necesitate personală chiar şi atunci când nu e?