Adevărul… despre noi

Printre regulile celor 7 ani de acasă, se numără indubitabil şi adevărul… sau cel puţin afirmarea lui. Am fost crescuţi să-l spunem şi ne consumăm o viaţă pentru a-l afla. Dar ce se întâmplă atunci când adevărul e singurul lucru pe care nu vrem să-l auzim? Majoritatea din noi alegem să ignorăm adevărul şi să creăm situaţii care nu există. Mai grav e când acele situaţii implică persoane, pentru că implică automat sentimente şi aşteptări diferite. Cu ceva timp în urmă, mai exact acum vreo doi ani, am preferat să mă mint singură într-o relaţie care nu avea din start prea multe şanse să supravieţuiască. Sorin era genul de persoană care spunea tot ce voia o fată să audă… ştia să se folosească de pronumele “noi” în orice plan de viitor care îi trecea prin minte. Avea într-adevăr, pentru o perioadă, ceea ce căutam toţi într-o relaţie: siguranţă, încredere şi maturitate. Nu după mult timp mi-am dat seama că totul ţinea doar de aparenţe… dar am continuat să mă complac în situaţia respectivă, în fond eu mă prefăceam că ascult tot ce îmi spune, şi el că va îndeplini tot ce promite. Ne minţeam singuri, până când am simţit că adevărul pe care îl ştiam amândoi, dar pe care îl negam cu atâta nepăsare, trebuie spus cu voce tare… După, nu a fost decât o problemă de timp până când unul din noi a plecat… Mă întrebam zilele trecute: dacă totul ar fi fost spus la timp, ar fi fost oare posibil să evităm situaţia în care am ajuns să ne minţim singuri?
Când ştii că este momentul potrivit să spui adevărul? De fapt, există un moment potrivit pentru o situaţie care îţi poate provoca o oarecare stare de disconfort? Într-o seară am decis să iau autobuzul spre casă, îmi plac imaginile oraşului privite dincolo de un geam prăfuit. Şi în plus, nu ştii niciodată ce discuţii se ivesc între două staţii. Era şi cazul unei tipe care se despărţise de prietenul ei pentru că acesta o minţise că pleacă în nu ştiu ce excursie, când de fapt îşi invitase cealaltă prietenă în oraş. Bineînţeles că fraza: “Aş fi vrut să îmi spună că are pe altcineva…” mi-a rămas în minte, gândindu-mă că pentru o situaţie de gen, clar nu există un moment potrivit pentru a spune adevărul. Oricum, el nu ar fi ştiut să spună ceea ce ar fi vrut să audă, dar nici ea nu ar fi auzit mai departe de cuvintele “Te-am înşelat…” Poate că uneori nu merită să spunem adevărul… nu merită nici situaţia, şi probabil nici persoana care ar trebui să-l ştie… Nu e etic pentru că nu face parte din regulile pe care am fost crescuţi să le respectăm, dar aduce un minus de suferinţă în unele cazuri şi, poate după unii, un plus de mister în alte cazuri.
Teoretic, adevărul, în toate formele lui, pare să fie cea mai bună soluţie, dar ştim toţi că practic e foarte greu să aduci la acelaşi nivel două persoane pentru care adevărul are semnificaţii diferite… Clar, sunt situaţii în care nu toţi vrem să vedem realitatea şi ne ascundem după cuvinte de gen “inocent”, “vulnerabil” sau “naiv”… În ultimul timp, am observat că suntem din ce în ce mai reţinuţi în a spune adevărul oricând, oricui şi oricum… poate că adevărul nu trebuie spus decât cui considerăm că trebuie să-l audă, şi poate îl spunem ca să îl auzim şi din partea cealaltă… dar numai atunci când suntem pregătiţi. Ce îi împinge pe oameni să afle adevărul? Curiozitatea? Nu suntem oare puţin sadici dacă vrem să aflăm ceva ce ştim că ne-ar putea cauza disconfort psihic?
Tot timpul adevărul spus cu voce tare are două tăişuri… acum depinde de puterea fiecăruia de a-l accepta şi tolera. Poate că uneori e mai bine să închidem ochii şi doar să aşteptăm… să treacă timpul, pentru că se spune că timpul vindecă orice rană… poate şi adevărul… Şi totuşi… ce nu ştii, nu te doare…