Deziluzia anului

Este locul 4 de la Mondialul de handbal feminin din Franţa. Deziluzia ne-au cultivat-o, gospodăreşte, înseşi jucătoarele lui Tadici. Nimeni altcineva. Nu prin ce s-a întâmplat, ci prin ce nu trebuia să se întâmple.
Înainte de îmbarcarea pentru Toulon, tricolorele aveau un singur gând, ca să folosesc o aşchie verbală. Să-şi ia revanşa pentru finala pierdută la Sankt Petersburg, în 2005, să învingă Rusia lui Trefilov. Mai puternică, poate, decât Rusia lui Putin. Iar Rusia lui Trefilov n-o baţi prin declaraţii iepureşti. Apoi, la noi, când plouă, plouă, nu se joacă. Aşa se face că am ieşit muraţi şi din clinciul cu Germania, decisiv pentru acroşarea unui loc pe podium. Lăturalnic, e adevărat, care ajunge doar pe la buricul Uskovei, cea mai bună extremă dreaptă din lume. Apropo, ştiţi cine a fost aleasă cea mai valoroasă extremă stângă? Viahireva! Rusia! Iar Tadici declară, nonşalant, că ne-au mâncat arbitrii.
Deziluzia anului se vrea edulcorată într-un fel care, până să mă scarpin la ureche, mă face să râd. Parcă am mai auzit plăcuţe de acest gen. Cică, atât timp cât la sporturile de echipă România lipseşte aproape cu desăvârşire, să zicem mersi, Becaud, şi pentru ce ne pică sub “bronzul” scăpat sinucigaş din mână în “Paris Bercy”. O fi vreun fier forjat la mare căutare! Uitând, graţios, că atunci când Gaţu şi ceilalţi omorau RDG-ul la handbal, sportul de echipă care astăzi trage din greu, la fel de “celebri” eram şi în baschet, şi în fotbal. Când ai trei goluri avantaj cu Germania în ultimele două minute şi te găseşti în atac, nu forţezi premeditat fie şi pentru că România stă prost la tenisul de masă.
Am citit, săptămâna trecută, un interviu senzaţional cu Luminiţa Huţupan Dinu. Iată cum răspunde ea întrebării legate de supărarea finală: “Niciodată nu o să-mi treacă. Ce ni s-a întâmplat… Nici acum nu pot să cred. Să conduci cu şapte goluri, să ai medaliile de bronz, practic, la gât şi apoi să le vinzi adversarelor fără niciun preţ e totuşi prea mult. Acest Mondial va rămâne pentru mine ca un mare insucces”. Zâmbiţi, vă rog. Dacă mai puteţi. Iată de ce “Lumi” a fost (şi rămâne!) “number one”, peste Valerie Nicolas. Insomniile sale ar trebui să le îngheţe tuturor surâsul pe buze. De-aici pleacă speranţele pentru Olimpiada de la Beijing. Dar asta e deja altă gâscă în altă traistă.